Anotimpul dispărut

Se duc pe rând, ca fumul sub pleoape,

Ca vântul ce n-are hotar,

Se duc fără urme, fără șoapte,

Și lasă tăcerea amar’.

Pe umeri duc umbre și ploi,

În palme, doar visul trecut,

În ochi, doar lumina din noi

Ce arde, dar n-a mai durut.

Și-i strigă pământul pe nume,

Dar glasul li-i piatră și scrum,

Rămân doar icoane postume

Pe ziduri uitate de drum.

Se duc… și ce frig e-n odaie,

Și ce pustiu în priviri!

Rugina din suflet mai taie

Un dor fără amintiri.

Pe sub teii bătrâni ai Iașului, iubito,
Se clatină timpul, ca un vin roșu-n pahar,
Și umbra ta lunecă pe trotuare ca o rugă,
În mine se-aprind catedrale de jar.

Cu fiecare pas pe caldarâmul pietruit,
Se scrie o rugăciune nouă în carne,
Tu nu ești doar fată, ești vreme, ești mit,
Ești acel început care niciodată nu moare.

Ți-am ținut palma în palma mea caldă

Și m-am simțit rege, pelerin și prizonier,
Nu de lume, ci de tot ce ești tu,
Un cântec, un vis, un mister ce mă cere.

Te-ai sprijinit de umărul meu și am auzit
Toate poemele care nu fuseseră scrise,
Ai oftat, și oftatul tău a devenit
Psalm pentru sfinți și pentru ființe promise.

Sărutul tău pe obraz mi-a fost pecete,
Jurământ în tăcerea unui oraș de piatră,
Și Doamne, cât de ușor ți-ai lăsat fruntea
Într-o liniște care-n mine sălta și latră.

Nu-ți mai spun „te iubesc” ca o propoziție,
Ci ca o Evanghelie, cuprinsă în gesturi,
În priviri care rămân și după ce pleci,
În pulsul meu, în absențe, în resturi.

Ești orașul care mi-a devenit inimă,
O metropolă de dor, de zâmbete mute,
Ești portativul pe care respiră lumina,
O biserică vie-n care nimic nu se pierde.

Dacă ai ști cum arde tot în mine când taci,
Cum fiecare pas al tău lasă mir în suflet,
Ai înțelege că eu nu merg pe lângă tine,
Ci mă sting și renasc la fiecare zâmbet.

Nu vreau altă lume, altă limbă, altă viață,
Decât cea în care râzi cu gura întredeschisă,
În care-mi zici „prostule” și-mi atingi mâna
De parcă ar fi un colț de icoană aprinsă.

Mi-e teamă de ziua în care n-ai mai fi tu,
Pentru că tu nu ești doar o iubită, ești totul.
Mi-e teamă să nu uiți cum îți scriu din tăcere,
Cum în fiecare literă ți-am lăsat câte-un nod mut.

Și poate că mâine vom fi doar o amintire,
Dar lasă-mă azi să îți scriu, să trăiesc, să tresar.
Sub acest copac bătrân, pe ruina cetății,
Te iubesc, te iubesc, te iubesc. Atât de clar.

Ce duh te-a scos din neantul tău sonor,
La ora-n care îngerii își spală
Aripile de zgomot și de dor,
Să-mi spargi tăcerea ca pe-o coajă goală?

Ce gând, ce șoaptă oarbă, ce păcat
Ți-a-nțepat degetul cu dor de taste,
De-ai îndrăznit, în ceasul vinovat,
Să mă trezești din visuri, cele caste?

Ai fost cumva trimis de-un ceas stricat,
Sau ești un sol al plictiselii pure,
Un cuc uscat, cu trilul ferecat
În carcasa unei lumi obscure?

N-ai știut, poate, că la ora trei
Până și gândul șovăie, se rupe,
Și-n casa mea nu mai intră scântei,
Decât dacă-s din stele... nu din cupe.

Dar tu, ecou din golul cel mai gol,
Pocnet de carne pe-un ecran păgân,
Ai sunat ca un plâns fără control,
Să-mi vinzi tăcerea ruptă de stăpân.

Să nu mai suni. Sau dacă suni, să fie
Să-mi spui că ai uitat cum te numești,
Și-ai rătăcit prin lume, o stafie
Ce sună doar pe cei ce nu-s firești.

Și poate-atunci, iertându-ți tulburarea,
Voi zice blând: „Și eu am fost cândva
Un om ce-a vrut să-nvingă nepăsarea
Sunând în noaptea altcuiva…”

Din munți înalți și codri seculari,
Se-nalță glasul dacilor cei tari,
Sub Decebal, un neam curat, străbun,
Ce-a rezistat furtunii de oriunde-ar fi venind.

Traian, cu legiunile-i de fier,
A scris pe stânci, în sânge și mister,
O Romă nouă-n Dunărea cea mare,
Dar sufletul dacic nu s-a dat în floare.

Trecut-au veacuri, valuri peste valuri,
Dar românii rămân străjeri ai țării lor,
Cu voievozi ce-n neguri s-au născut,
Să lupte pentru cerul neabătut.

Mihai Viteazul, stea a Unirii,
Ce-a strâns sub sabie toate româniile,
Și-a scris cu sânge în istorie sfântă,
Că libertatea nu se cumpără pe pământă.

Ștefan cel Mare, veghea Moldovei,
Cu rugăciuni și arme mântuia poporul,
La Putna, pacea-i stă pe lespede,
Dar sabia lui încă-și caută ecoul.

Vlad Țepeș, crunt, drept și de temut,
Cu țepe și cu legi a așezat trecut,
El a făcut din frica altora scut,
Și-a lăsat în cronici un nume absolut.

Crai Mircea, între râuri și Carpați,
Pe turci i-a învățat cum mor românii drepți,
La Rovine, o vale de lacrimi și de foc,
Dar țara-i vie, iar el, nemuritor erou.

Domnitorii toți, cu sfânta lor lucrare,
Au scris prin lupte temelia cea mare,
Dar și cei simpli, oameni de prin sate,
Au dus pe umeri o țară luminată.

Familia Regală, Carol întâi, Maria,
Ne-au dat un chip de națiune mândră,
Unirea Mare, sub Ferdinand cel Drept,
Un neam întreg a fost, în sfârșit, întreg.

Antonescu, un nume greu de dus,
În vremuri crude, războiul ne-a condus,
Iar umbrele istoriei îl judecă mereu,
Dar poporul rămâne cu visul său greu.

Sub Gheorghiu-Dej și Ceaușescu-apoi,
Lanțuri grele s-au pus din nou pe noi,
Dar Decembrie ’89 ne-a scos la lumină,
Cu sânge am spălat a vremii grea rutină.

Azi, România e liberă sub cer,
Dar lupta veche arde-n suflet viu și greu,
Străbunii noștri, eroii, voievozi,
Veghează-n taină din veșnice poduri.

Să nu uitați, români, că istoria ne cheamă,
Că dacii și Mihai, Ștefan, regii și toți cei ce n-au teamă,
Au scris pe pielea vremii numele de neam,
Și e datoria noastră să-l ținem viu, curat și demn.

Sub cerul liber, din Dacia străbună,
Până-n prezent, e-o cale plină de lumină,
Istoria noastră nu-i doar a lor, ci-a ta,
S-o duci mai departe, pentru țara ta.

Spânzura-m-aș în anexă
În lumina soarelui
Strategia nu-i complexă
Treaba e a ștreangului.

Am zis și-am să mai zic
În anexă am sa pic
Cu ștreangul legat de gât
E gata numaidecât.

În anexă deschidem manuale grele ca de plumb, 

Calculăm integrale, iar cifrele învârtim în cerc într-un joc de sum.

 Ecuații, derivate, ni se par un iad pe hârtie,

 Dar la mate-info, viața e o prostie!

Oh, ce aș strânge ștreangul meu,

Ca să scap de un eseu,

De un test, de o ascultare,

Încă puțin și nu mai doare.

Odată pus-ăi sfoara de gât,

Mai era doar un pas,atât,

Dar am stat și m-am gândit,

De țeavă de apă să îl ridic.

Am legat ștreangu' de țeavă,

În clasă era doar zarvă,

Țeava dintr-o dată a plesnit,

Și pe ochi ea m-a stropit.

Te-am iubit cu legi greșite,
Ca un pământ fără hotar,
Crezând că tot ce cade-n mine
Va rămâne stelar.

Dar tu erai din altă orbită,
Mai rece, mai ușor de dus,
Iar dragostea mea infinită
Te-a tras prea mult… și te-a apus.

Acum mă-nvârt în jurul unei
Absențe care doare blând,
Și-n fiecare noapte-apune
Ce n-a putut fi pe pământ.

Nu te mai caut prin galaxii,
Nici nu mai cer eternități,
Mi-ajunge că prin veacuri vii
Ca o lumină fără vieți.

Căci unele iubiri rămân
Nu ca început sau sfârșit,
Ci ca o lege fără nume
Ce ne-a unit… și ne-a pierit.

Din când în când mai trec zâmbind

Prin fața casei tale goală,

Căci poate vii și n-am să prind

Un dor ce mă omoară...

Încet, cu zilele târzii,

Vin visuri care nu mai pleacă,

Că o să vii și-o să rămâi,

Indiferent de „dacă”.

Căci noaptea vine iar și iar,

Și tu iar, niciodată,

Eu plec, dar tu când mai apari

În viața mea măcar o dată?

Din vreme-n vreme mă scufund

În amintiri ce inima-mi leagă,

Cu zile dulci și săptămâni la rând

Aștept ca timpul să ne treacă.

Să-ți văd privirea arzătoare

Când mâinile ni se unesc,

Și dorul care mă omoară

Să-l iei și să-l îneci pe veci...

În globul argintiu de gânduri

Se face zi cu dragostea-ți deplină,

Cu tine aici e liniște pe veci

Și o inimă mereu plină.

Acum, că mâinile sunt reci,

Îți mai spun „adio” iară,

Dar tu iubește-mă când pleci

Pentru ultima vară...

În neagra oglindă, privesc frica mea,

Încet îi vorbesc, dar ea se îndepărtează, vezi cum stă.

Eu tac, supărată, fără cuvinte să dau,

Și-n suflet simt fiorul ce mereu rămâne greu.

Nu-mi place să privesc ochii ce mă sperie,

Frica mea ascunsă, ce în taină mă umilie.

Încet o uit, dar ea iarăși vine la mine,

În ospeție tăcută, ca un vânt printre ruine.

Autor Alina Zamurca 🎀 

Am compus poezia pe 16.10.2024.

posacă fire adoptând

fără lacrimi ce se preling

inima cu alene bătând

cu chip searbăd, veștejit

spre extaz tot alergând

și cu tainic diagnostic

am istovit continuând

nu mai pot simți nimic

ochii eu mi-i pot minți

dar inima nici de-oi voi

si nici un cavaler din zări

nu egalează in așteptări

drag călător, privește aici

și fii îngăduitor cu mine

cu patimă și suflet gol

venind toate de la sine

mii de eforturi anevoioase să poți face

garantez, nu vor fi în zadar

natura mea să te convoace

și să pot fi iubită iar

te implor tu fii-mi loial

nu te topi ca neaua-n arșiță

nu te vreau superficial

și nici din orhidee să te faci rapiță

căci greu îmi e cu indulgența

cu intenții alese tu fă-ți prezența

să mă pot regăsi în tine

Se face intuneric in jur,

Nu poti scapa irevocabil,

Umil de tot trecutul dur,

Îl port in piept inevitabil.

Mă plange apusul pe sub zare,

Și ploaia imi spală lung tristețea...

Pierdut in propria mi valoare,

Se scurge încet,încet tandrețea.

Sunt aici!Doar eu si gânduri nefondate.

Cu greu ma trece starea noptii,

In golul sufletului ,poate,

Apari măcar in sensul vietii.

Cauta-mă in anii irositi!

În nopti cu plans,zile de jale,

În ochii mei cei obositi

De seri intregi de asteptare.

Dar in zadar,nu mai sunt eu!

E doar carcasa ce a ramas.

Gasește ma si fa ma sa vreau

”Un ultim dans”.

Mă bate gândul să-mi revin,

Să uit de tine si de tot,

Dar cum sa fac?Explica mi tu!

Cand nici sa plang,nu prea mai pot...

Citesc pe asfaltul ud dorința,

Să ma intorc la cine am fost.

Îmbin tradarea cu sentința

Și sigur stiu: Nu are rost.

Cine am fost noi pana la urmă?

Doar doi copii...acum straini!

Crezând ca totul e o glumă,

Sfârșim prezentul clandestini.

M-ai iubit? Poate.

Te-am iubit ? Mereu.

S-a meritat? Prin fapte.

Ai uitat? Sunt eu.

Ai plecat? Departe.

Să te iert? Mi-e greu.

În umbra timpului, unde cuvintele apun,

Te caut în doruri ce-n mine răspund.

Eram începutul, o lume-nflorită,

Tu zeu al privirii, eu stea adormită.

Îți mai amintești cum râdeau nopțile goale,

Cum tăcerile noastre prindeau aripi de soare?

Din fragilul "te iubesc" se năștea universul,

Un haos frumos, un cântec, reversul.

Dar timpul, hainul sculptor al vieții,

A rupt din noi bucuria dimineții.

Am devenit străini în propria poveste,

Un labirint tăcut, cu uși fără ferestre.

Și totuși te chem, o, dor al trecutului,

Să m-atingi ca la începutul începutului.

Nu pentru că lipsa ta mă sfâșie,

Ci pentru că eram o lume fără granițe, vie.

Să uităm ce-am pierdut, să devenim ce-am fost,

Suflete flamânde, dansând fără rost.

Îți dau acest strigăt, un cântec nescris,

Iubirea e geneza unui paradis.