Prezentare

În timp ce trupul nostru-i de aici, de pe Pământ,

Croit din lutul care în lut se va preface,

Magnificul, abstractul şi veşnicul cuvânt,

Din altă lume vine şi-n ea se va întoarce.

Divina simbioză ce strâns a-ntreţesut

Cuvântul şi cu trupul în biologii savante,

Ridică un trup ce este doar efemerul lut,

Alături de cuvântul ce nu cunoaşte moarte.

Divina simbioză care contrarii uneşte

Prin nepătrunse taine, nedesluşit mister,

În creuzetul fiinţei cuvânt şi lut topeşte,

Când toarnă aliajul de etern cu efemer.

La o nuntă, seara cade lin,
Muzica răsună-n satul plin,
Paharele se-ntâlnesc voios,
Vinul curge-ncet, misterios.

Râsete și dans pe ritm ușor,
Băutura leagă-un dor ușor,
Sub lumina lunii, toți petrec,
Nunta e un vis ce-l tot aștept.

Cântecul răsună până-n zori,
Mireasa străluce printre flori,
Iar în zori, cu inimile pline,
Toți pășesc spre ziua care vine.

E plin de ură astăzi între noi,

Se ascut cuţitele sub masă,

Nutrim cu viclenie sentimente noi,

Dospite într-o cocă ucigaşă.

Ne-am injectat venin în limbă,

Privirea ni-i un sloi de gheaţă,

Prin trup armatele se plimbă,

Şi-i stare de alertă peste viaţă.

Ne bucurăm când camaradul moare,

Rânjim cu steagul păcii în mână,

În suflet, demult nu ne mai doare,

Şi totul e-n război, nimic nu se amână.

Pe mama am făcut-o general,

Pe tată l-am numit iscoadă,

Şi peste neamuri s-a transmis viral,

Ca tot ce-i bun, să fie declarată pradă.

În public ne afişăm apoi semeţi,

Şi răspândim duhori în jurul nostru...

Căci, ca primată, nu ai cum să înveţi,

Ce înseamnă om, şi care-i este rostul.

Blocată -n timpi de așteptare,

Buza gării rău famate 

Împrăștie în jur duhoare,

Împânzind drumuri ferate.

Pasaju-i stropit cu mocirlă 

Colcăie de pași grăbiți;

Un glas ,sinistru, urlă,

Scrâșnind din dinți.

Sosea trenul , scârțâind,

Pufăie din a lui rugină,

Văităndu-se în gând 

De a lui veșnica rutină..

Prăfuit până -n coate,

Mutilat de la uzură,

Lipsit de-o salubritate,

Putea până și -n gură.

Puhoi de oameni zdrențuiți 

Sălășluiau pe culoare,

Înfometați și obosiți,

Dormitau pe niscaiva ziare..

Trenul porni din nou agale 

Spre o destinație oarecare,

Tremurând din balamale,

Tânjea în sine o schimbare..

Iarăși am plecat de-acasă,

Cu gândul s-ajung pe baltă,

Cu-o undiță, mincioc și-o plasă,

Și-un boț de brânză-n traistă

Cumpăr ace pe mărime,

Și vreo cinci metri de gută,

Vreau să-ncerc la adâncime,

Și-apoi poate și la plută

Nu mai pierd vremea la piață,

Și-o zbughesc rapid spre lac,

Să m-așez sub salcea creață,

Și din crengi umbrar să-mi fac

Locul îl găsesc cu ușurință,

Și arunc forțos în depărtare,

În gând îmi pun o dorință,

Să prind azi crapul cel mare

Bate vânt de primăvară,

Apa o atinge cu o pală,

Sus pe deal tractorul ară

Iar eu țin undița-n poală

Am uitat că sunt la pește,

Locul e frumos, m-atrage,

Simt că nimic nu-mi lipsește,

Chiar când peștele nu trage

...........................

Seara a venit pe-ascuns,

Și m-a fugărit spre casă,

Nici un pește nu am prins,

Dar a fost o zi frumoasă

..........................

Merg la pește tot mai rar,

Liniștea să-mi regăsesc,

Timpu-mi este adversar,

Să-l întind...nu reușesc!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Când ochii unei mame plâng,
însuși Dumnezeu îngenunchează —
nu din slăbiciune,
ci dintr-o tăcere adâncă,
să-i adune în palme ruga de sare,
să o preschimbe în flori
pe care nimeni nu le vede crescând,
dar toți le simțim în mirosul iertării.

Lacrimile născute din durere
nu sunt apă —
sunt foc mocnit,
un vulcan tăcut
arderea până în miezul lumii,
acolo unde cuvântul nu mai ajunge.

Când ochii mamei plâng de bucurie —
atunci se deschid izvoarele,
și fiecare picătură devine Geneză:
viața se ridică din atingerea ei,
ca o lumină ce nu cere voie să fie.

Tot ce atinge lacrima ei
prinde rădăcină,
își amintește cum se respiră,
cum e să înflorești fără teamă.
Fiecare lacrimă a mamei
este scrisă, cu migală tainică,
în catastiful lui Dumnezeu —
nimic nu se pierde,
nimic nu rămâne fără ecou.

Iar noi,
cu gesturile noastre grăbite,
suntem chemați să răspundem
de izvoarele ori de focurile
din ochii mamelor acestui pământ.

Și poate că într-o zi
vom învăța să nu mai fim cauză,
ci adăpost lacrimilor lor.