Vino!

Gânduri...

De nu te-aș mai avea în gânduri 

Cred c-aș uita prin ele să mă plimb

Și m-aș piti după ale tăcerii ziduri

Fără a încerca ceva să schimb....

Amintiri....

De nu te-aș mai avea în amintiri

Ar însemna să las tot in trecut

Nu ți-aș mai duce dorul in priviri

Și sufletul n-ar mai jeli pe mut...

Vise... 

De nu te-aș mai avea în vise

Cred c-aș uita ce este visul

M-aș frânge sub promisiuni ucise

Și depărtat mi-ar fi paradisul...

Gânduri, amintiri și vise

Pe zeci, sute de foi scrise 

Îmbrățișate de rime în poezii

Au luminat bezna nopților pustii. 

Vise, amintiri și gânduri 

Au rezistat prin furtuna tăcerii 

Și mai renasc de dorul verii în care

Vinul ți-l adoram în pragul serii...

Gânduri îmi pătrund în suflet

Amintiri se cern în minte

Vise inima-mi pulsează 

Toate ca-ntr-o rugăminte...

Mi-am despicat trupul pentru tine

De ce mi-ai călcat inima?

Inima-mi bătea, 

Singurul organ ce mai simțea 

Cu sânge cald pompa...pompa.

Frumusețea ta m-a ruinat,

Nu mi-a mai ramas nimic de dat

Mi-ai distrus puritatea cu cuvinte reci 

Ai reușit până si sufletul sa mi-l fereci

Privirea ta m-a moleșit

Ceva ce nu am mai simțit

Ochii-ti scanând încăperea,

Repede m-au găsit

Posibil sa ma fi căutat?

Poate intr-un gand neterminat.

Oare o fi fost un blestem?

O glumă pentru a te distra?

Dacă mi-ai arata si zambetul acela

Problema e ca sigur te-as si ierta.

Esti noua mea adicție...

Pe cat de păcătoasă,

Pe atât de dureroasă

Deții prea multă putere asupra mea

Si asta clar îți plăcea.

Vino, dragă-n codrul verde

Să ne-ascundem de-ale lumii,

Și sub creanga răsfirată

Să cântăm o odă lunii.

În câmpia cea întinsă

S-alergăm ca doi copii,

Iar sub scutul cel de lună

Codrii să răsune vii.

Să răsune un cer negru

Peste-al nostru creștet alb,

Mii de stele să lucească

Cu veșmântul lor cel dalb.

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva. 

Hai să vedem mai îndeaproape

cum pică luna pe spate,

cum ploaia dă înapoi,

cum noi.

Cum ceva se întâmplă-n adânc

când norii plâng.

Cum, în lumea noastră fragilă,

de-o secundă de ploaie lăsată,

hai să vedem mai îndeaproape

cum pică frunza pe spate.

Și totuși, ceva se întâmplă-n adânc

când norii plâng.

Îmi udă cuvinte din vers

și pe cele pe care încă nu ți le-am spus,

vezi altele noi cum cresc

de jos în sus.

În adânc se întâmplă deja ceva

de norii se scutură așa.

Tu ești îmbrăcată într-o pelerină de ploaie

și porți o umbrelă drept scut,

nu aveai de unde să știi că acum

te iubesc de fapt cel mai mult.

Îți pică umbrela

și umărul îți rămâne dezgolit

în toată agitația.

Eu n-am umbrelă,

dar ți-l acopăr cu obrazul meu cald.

Și în adânc

nu se mai întâmplă nimic…

norii își țin respirația.

Îmi placi așa cum ești,

Tu preafrumoaso crede!

Căci nu te mint cu vorbe aurite,

Chiar dacă stai învăluită-n tăcere!

Iar pacea ta, ce-i așternută ca fulgii de zăpadă, pe chipul luminos ce-n liniște îl cerne,

E doar răspunsul tău!

Cum aș putea să spun,

Că tu nu ești cea care vine,

Ca mesagerul Cerului ce-i coborât pe treptele iubirii mele?

Te plac așa chiar si atunci când vocea ta lipsește,

Sau când alegi în locul vorbelor tăcerea,

Nu ești misterul viselor mele?

Și ce-i iubirea dacă nu-i doar nevorbirea!?

(9 noiembrie2023 H.S Vasilica dragostea mea)