Născut din tăcere

Ar trebui să existe o rugăciune și pentru uitare, 

și un psalm tăcut pentru cei care au rămas 

cu mâinile goale de atâta iertare. 

O catedrală de tăceri, de vină, de sânge 

pentru cei ce nu mai pot spune „Îmi pare rău!”.

Dumnezeule, încep să devin o margine, 

nu o margine de lume, ci una din mine, 

și nu brusc,

ci cu fiecare clipă pe care n-o mai pot opri, 

cu fiecare pas pe care nu-l mai simt,

cu fiecare rugă uitată sub limbă.

Nu există altar pentru durerea care nu țipă,

nici clopot pentru păcatul care tace.

Unde, Doamne, să se roage frunza căzută pentru ramura care n-a mai venit?

Sau poate că toate acestea stau într-o margine de lume,

Într-un loc unde nici păsările cerului

nu-și amintesc cântecul lor.

Și dacă există un cer al celor fără cer,

unde se spovedesc norii 

pentru tot ce nu au putut plânge prin ploi?

La urma urmei, nu-mi mai pasă mult,

că ieri ai fost iar umbra de-altădată,

doar un actor pe scena unui cult,

jucând un om în pielea lui uitată.

Te simt pierdut, stingher în vântul surd,

prin nopți pustii și zile fără nume,

ești doar un vis al unui orb, absurd,

un chip pierdut pe veci în astă lume.

Și te înalți ca fumul risipit,

un dor fără ecou, pierdut în mine,

o urmă veche, vagă, de iubit,

ce nici tăcerea n-o mai poate ține.

Trăim în vremi bufonice, căci iată,

se dă regatul tot pentru un cal

și căutăm în umbra altora ce-n noi,

s-a stins pe veci ca într-un dans fatal. 

În golul tău, nimic n-a mai rămas,

doar liniștea ce mușcă din hotare,

ești clipa dintre ieri și azi, 

un pas…

ce cade fără umbră pe cărare.

Și-așa te duci, ca ziua ce apune,

departe, într-un veac nedefinit,

azi un străin ce n-are dor or’ nume

doar amintirea unui timp

neprețuit.

M.L.R, 27.10.2024

My love, once mine but slipping away

Without you near, I lose my way

My dear D, I loved you so

I was the flower, you were my glow

If life had never torn us apart

I’d die with you again, heart to heart

If I could turn back time’s embrace

I’d choose you still, my heart knows its place

My dear D, I try to forget

But how erase the love I met?

My nights are full of dreams of you

And days of longing grow fewer too

So many thoughts weigh down my soul

My eyes won’t let your eyes grow cold

I locked my heart with a heavy key

But only you can set it free

I want you to know how strong I feel

How you made my smile real

No one has done what you’ve done before

Beneath the stars, kiss me once more

I’d forget all the bitter in my life’s song

To tell the world I’ve been yours all along

My dear D, I still yearn for your embrace

To hold you at night on the motor’s grace

To hold me close, to whisper you care

To look at me with that loving stare

Your brown eyes melting into my green

Lost in my clumsy arms unseen

But it’s a dream I cannot touch

Our fire fades, though I miss it so much

Time drives us farther, yet one truth stays

My dear D, you’re in my heart always

Sub luna blândă, mână-n mână,

Pășeam pe drumul fără teamă,

Privirea ta, lumina mea,

Și lumea toată dispărea.

În pași de dans, sub stele vii,

Cuvintele prindeau aripi,

Iar inima, fără să știi,

Bătea doar pentru tine, clipă de clipă.

Te-am iubit și te voi iubi mereu,

Chiar dacă vântul ne e uneori greu,

Chiar dacă lumea n-ar vrea să-nțeleagă,

Dragostea noastră e pură și întreagă.

Când îți atingi buzele de ale mele,

Timpul se oprește printre stele,

Și tot ce-a fost, și tot ce va veni,

Se topește în “noi”, în infinit.

Să nu-ți fie frică, iubita mea,

Cât timp ești tu, sunt și eu, undeva.

Și-n orice lume ne vom regăsi,

Te-am iubit și te voi iubi… mereu.

În gânduri te zăresc adesea,

Ca pe un vis ce n-are capăt,

Și-n liniștea ce ne-nconjoară,

O nouă lume-ncep să capăt.

Te-aș picta, aș face artă,

Te-aș cânta sau recita..

Dar te scriu în poezie,

Să rămână-n mintea ta.

Iubește-mă doar tu, te rog, pe mine,

Iubește-mă așa, cum inima îți vrea.

Deși de pura-ți dragoste, mi-i teamă,

Îți jur că pe vecie, voi fi numai a ta.

Secunde trec în zbor spre tine

Și timpul pare că ne cere

Să dăm tăcerii glas de șoaptă,

Să facem punți din mângâiere.

Îmi e de-ajuns să-mi spui doar una:

"Rămâi aici și nu pleca"

Și îți promit că pe vecie,

Ba nu.. îți JUR, voi fi a ta!

Mă poți vedea plângând de acolo sus?  

Urlu spre cer, căutând al tău răspuns,  

Dar primesc în schimb o tăcere amăruie,  

Prefăcându-mi iarăși sufletul în statuie.

De ce ai trebuit să pleci cu tot cu parfum,  

Lăsând în urma ta doar un miros de fum?  

Căci m-ai ars până când am devenit cenușă,  

Cuprins de dor, simt cum rămân blocat la ușă.

Și ce mi-a mai rămas de la tine acum mi-e zid,  

Țintuindu-mă de el, de parcă aș fi tras în vid.  

Și scriu pe el cu degetele, lăsând totul să doară,  

Folosindu-mi sângele drept cerneală — și mă doboară.

Ca mai apoi, îngenuncheat, să renunț la mine,  

Neputând să mai trăiesc fără semne de la tine,  

Fără să-ți aud glasul care-mi mângâia lacrima,  

Făcându-mă să zâmbesc, uitându-mi patima.

Dar acum, lipsit de alinarea purtată de tine,  

Îmi pun capăt acestor cumplite zile și suspine,  

Trimițându-mă cu mâna mea în iadul iubirii tale,  

Fara resentimente, doar resemnare în flăcări pale.

Dacă-ai fi fost primăvara, 

Ți-aș fi-nflorit în geam lumină, 

Ți-aș fi cules din ceruri seara 

Și ți-aș fi pus-o-n rădăcină.

Dacă-ai fi fost o apă lină, 

M-aș fi făcut un țărm de dor, 

Să-mi lași pe sufletul de tină

 Urmele pașilor ușor.

Dar ai trecut precum un nor

 Ce-și pierde umbra peste mare, 

Lăsând în inima ce mor 

Un câmp de toamnă fără soare.

Și te-aș mai fi iubit, iubire, 

Cum ar iubi un rug tăciunea, 

Cum ține marea-n amintire 

Corabia și rugăciunea.

Te-aș fi ascuns în flori de tei,

 În cântecul de ciocârlie, 

Să nu te fure ochii grei 

Ai vremii fără omenie.

Acum e noapte peste ramuri, 

Iar luna coase văi de scrum,

Și-mi bate dorul lung în geamuri

Ca un străin rămas pe drum.

Dar dacă-ntr-o târzie seară

Te-ai întoarce din uitare,

 Aș pune iarăși primăvară 

Pe toate rănile din zare.

O, draga mea inima!

Inima, facuta din petalele uscate ale unor flori moarte,

Flori daruite de tine.

Flori de camp, trandafiri, bujori, crizanteme,

Flori alese.

De cine?

De tine.

De tine, iubitul meu drag.

Mi-e dor de glasul tau,

De energia ta.

Mi-e dor de fiinta ta

Ce se unea cu a mea,

Devenind numai una.

Si era al naibii de frumos!

Ne intrepatrundeam venele,

Arterele, capilarele,

Inimile.

Se nastea o altfel de inima,

 Una alcatuita din flori proaspete,

Colorate si inmiresmate.

Ai plecat.

Sau, poate, viata ne-a despartit.

Din nou.

Nu e prima data cand pleci,

Nu va fi nici ultima data cand te vei intoarce.

Dar de ce?

De ce nu stai cu mine?

De ce trebuie sa pleci?

Sa faci ca florile incoltite sa moara

Inlauntrul meu?

Ma doare.

Inima ma doare.

Si pe ea o doare.

Toate florile alea moarte o acapareaza

Si piere.

De fiecare data cand pleci.

Nu a mai ramas nimic.

Nici vene, nici artere,

 Nici capilare si nici sange.

Se usuca.

O, draga mea inima, se usuca!

Si, daca ea se usuca,

Eu mai traiesc?!