În adânc

Uite acum în ploaia care ne udă

Se scrie o lungă, o scurtă, o oarecare poezie,

Când anotimpul se schimbă și nici nu știi,

Cât de dragă îmi ești tu mie.

Dar dacă te-ai uita mai atent până mâine,

În ploaia care ii udă și pe ei, și pe noi…încă se simte,

Căldura dăților în care care ți-am spus

Un te iubesc fără cuvinte.

Am încercat de atâtea ori să te las liberă,

Nu în sensul să nu te mai iubesc și să se termine,

În sensul să te las să exiști în lume, in oameni, într-o zi frumoasă, într-un cântec cântat pe jumătate, într-o carte, într-un râs de copil, într-o plantă care crește, într-o rază de soare care nu știe cât arde, într-o poveste, într-o speranță, într-o rugăminte, într-o minte, în lumea în sine, în inimi străine…

Doar ca să realizez de fapt,

Câtă nevoie am de tine.

Timpul ăsta vezi… trece și dacă o să pleci în lumi reci,

Nu vreau să știu când se întâmplă,

Pentru că si atunci in mijlocul unei lumi în colaps,

Eu o să mă așez pe marginea ei și-o să-mi flutur picioarele în abis,

Și lasă-mă așa,

Sperând și așteptându-te încă.

Dacă ai fi aici, cu mine,

Te-aș privi atât de lung și des,

Că aș uita complet de lume

Și de meci.

Dacă ai fi aici,

Și ar fi, nu mă întreba cum,

Și un râu cu care ai concura,

Aș spune că el îmi este mai drag,

Doar să câștigi tu, campioana mea.

Vezi ce super puteri secrete am?

Am ținut cu ceilalți și am învins…

Ce urmează acum?

Cred că o să încep să folosesc tactica asta

și pe președinți 😆

Ca seara să fie perfectă,

Chiar dacă ești departe acum,

Trebuia neapărat să-ți spun,

Noapte bună, prințesă, omul meu bun!

Am uitat geamul deschis

Și când să-l închid

Mă atrage un cântec.

E ea… o văd sub lună

Și lunec, și lunec, și lunec.

Stă cu spatele la mine,

Nu-i văd chipul,

Dacă e o fantasmă

Și-mi face un descântec…

Nu contează, are forma ei

Și lunec, și lunec, și lunec.

Mă îndrept către această himeră,

Mirosul ei mă împresoară,

Din noapte încep să o adulmec,

Stă pe loc, dar parcă zboară…

Și lunec, și lunec, și lunec.

Am ajuns lângă ea,

Mirosul ei e de concentrație molară,

Nu-mi pasă dacă e o închipuire,

O prind de mijloc și-mi presez nasul la gâtul ei

Să-mi rămână moli din ea în fiecare nară.

Nu mă gândesc la ce va fi când se va întoarce,

Dacă are chip de om sau neom,

E ea, o țin strâns în brațe.

Îmi plimb mâinile curioase pe ea să o cunosc mai bine,

Și ba mă întunec, ba mă aprind, ba mă aprind, ba mă întunec…

Îmi spune numele, iar întunericul piere…

Și lunec, și lunec, și lunec.

E stabilit deja în mintea mea,

Orice ar fi, voi merge cu ea.

Înainte să se întoarcă, îmi face semn să-mi închid ochii,

O ascult, împrumut de la noapte o gură de aer…

Se întoarce, și primul lucru pe care îl face este să mă sărute,

Ahhh, deschid ochii și, Doamne,

Ce-i asta!!!

M-am sărutat cu un înger.

Aș vrea să mă pierd în adâncul ochilor tăi,

Unde se ascunde un mister nemărginit,

Să prind fiecare scânteie din ei,

Și să-mi amintesc prin ce lumi i-am mai iubit.

Aș vrea să aud îndeaproape bătăile inimii tale,

Să simt vibrația lor la mine pe tâmplă,

Iar aerul să miroasă a tei, a ploaie și… hmm… a tine,

Și timpul, în sfârșit, să ne ajungă.

Să simt palma ta strângând-o pe a mea ușor,

Șoptindu-ne cuvinte ca între complici,

Să-mi pierd degetele printre șuvițele tale,

Să te alint…

Deja mi-e dor de tine,

Cât aș vrea să fii… aici!

E dimineață. Orașul sifonat se ridică-n picioare,

Are atâta treabă… ce-ar mai rămâne-n visare…

Își îndreaptă grăbit oasele,

Cu soarele își piaptănă casele.

Îndeasă grăbit rouă printre fire de iarbă…

Bea o cafea întreagă.

Aranjează cu vântul buclele copacilor,

Cerul și-l așterne deasupra orașelor,

Dă păsărilor zbor să-și vadă de treabă,

Ca să nu pară nimic făcut pe grabă.

Fură în taină din obrajii tăi dulceață,

Și-o lasă piersicilor în fiecare dimineață.

Din ochii tăi împrumută puțin albastru

Să poată colora cerul măiastru.

Din părul tau creț fură vreo câteva fire în zbor

Să poată picta umbra pufoasă a câtorva nori.

Apoi se oprește o clipă, înspre tine privind

Să apari la fereastră și să te surprindă zâmbind.

Te uiți la oraș, el se uită la tine…

Doar un lucru mai lipsește…

Adaugă puțin din frumusețea ta dimineții…

Înainte ca lumea să observe de unde vine.

Nu-ți spun cine sunt, rămân doar un gând,

O filă nescrisă-ntr-un basm fără margini,

Dar eu te cunosc, nu ești om de rând,

Sădești frumusețea în tainice pagini.

Te privesc de departe, subtil, ca o stea,

Și-n sinele meu primăvara sosește.

Când pleci și nu spui, în inima mea,

Lași urme adânci de dor și tristețe.

Dacă ai ști cât am încercat să nu simt,

Să te privesc ca pe un om oarecare,

Dar gândul la tine mă arde și-l mint,

Că nu îmi ești dor, că nu-mi ești visare.

Și, dacă în tăcere te voi regăsi,

Voi purta aceste cuvinte cu mine,

Într-o lume unde dorul e-un rău amorțit,

Și iubirea e-mbrăcată cu tine. 

Cum voi mai ști ce-i lumina,

Căci ochii nu-ți mai sclipesc, 

Iar șoapta își caută vina, 

Când spune temător: Te iubesc? 

Cum voi mai ști ce-i sărutul,

Când iubirea ți se scurge-n nisipuri,

Iar mâna își caută lutul, 

Modelând temător alte chipuri?

Cum voi mai ști ce e dorul,

Căci glasul tău nu mai curge,

Ca râul ce-și știe izvorul,

De unde lacrima iubirii se scurge?

Cum voi mai ști că e seară,

Când nu vei mai fi să rămâi, 

Cu tâmpla pe tâmpla-mi de ceară,

Gândind la sărutul dintâi? 

Cum voi mai ști ce-i acasă,

Când nu vei ști să mă chemi, 

Căci gânduri negre te-apasă, 

Și de răspunsuri sumbre te temi?

Rămâi, cât timpul mai poate, 

Să ducă spre ceruri același ecou, 

Rămâi până când vom răzbate, 

Iar iubirea va-ncepe să doară din nou. 

Sărutul e o floare

Aparte, fără frunze,

Nu are nici petale,

Doar cele patru buze.

Ce dis-de-dimineaţă,

Că-i soare sau că plouă,

Se ating cum faţă-n faţă

Stau două câte două.

E floarea ce-i seduce

Pe toţi cu al său nectar,

Dă mierea cea mai dulce

Iubiţilor în dar.

Tot timpul înfloreşte

Şi poate fi culeasă

De-ndrăgostiţi prin parcuri,

Grădini, pe lângă casă.

E gingaşă din fire

Şi roşie precum focul,

Miroase a iubire

Şi dor, bat-o norocul!

M ai uitat, străine?

Să știi ca eu încă te mai am PICU-n telefon,

Și mă gândesc la tine în timp ce atât de greu adorm.

Și poza noastră-i încă la mine pe birou ,

Și încă ți simt al tău parfum pe al meu alb sacou.

Când noaptea vine atât de repede și iute,

Eu răsfoiesc încet paginile cărții mute

Ce ieri îmi povesteau duios si cald de tine

Iar azi eu nu mă mai cunosc deloc pe mine

Și mă uit atât de simplu și rapid la pozele de ieri făcute-n grabă 

Și mă gândesc la inimă ce-odată mi era asemena-i o nalbă 

O floare,o seară si-un sărut intens mai vreau 

Si sa ma uit la acel tablou,in care ei pozau

Eram atat de fericită și rănită în același timp 

Și iată,astăzi a mai trecut un anotimp 

Am pus în noi doar lacrimi și-amăgire 

Deloc deloc nu ne venim în fire 

De ce nu plângi și nu mă cauți,oare?

Atât de rea și fioroasă ți se pare?

A mea inimă ce astăzi și ar dori să zboare

Să fugă și să vadă a ta lume ce ieri era doar o scăpare 

Mai vreau sa ți amintești de mine-un pic 

Și să mă lași de jos încet să mă ridic 

Să mi etalez a mea frumusețe orbitoare 

Ce pentru tine astăzi nu mai este acea preocupare 

Si noaptea cea dintâi a noastră 

O vei arunca oare pe a ta fereastră?

Mă vei lăsa să zac în al orgoliului infern

În fața căruia eu astăzi iubirea o aștern.

Te mai gândești oare la ai mei ochi strălucitori 

Ce ieri parca ți se păreau atât de iubitori 

Te mai gândești tu,oare,la al meu păr stăruitor ?

Pentru care astăzi ai alt-nlocuitor 

Mai ai tu oare acea poză sau meret tablou cu noi?

Pentru care de ieri noi am pornit război

Mai ai tu oare acea simplă cană?

Pentru care a mea amintire a rămas orfană.

Ma mai știi tu oare cine sunt?

Mai știi când mă priveai prelung?

Mai știi cine te a iubit atât de tare?

Și pentru cine eu sunt biruitoare?

Mai vrei să ți amintești de mine?

Să mi mai auzi măcar o dată vocea?

Sau vrei să ți mai fiu măcar o doză de acele vitamine?

Sau  m ai transformat deja în niște antivitamine?

Ești o floare atât de drăguță,

Încât nici petalele nu-ți cad

Ai o inimă ce cântă muzicuță,

Înveselind suflete, plantând răsad.

Atât de măreață și puternică,

Treci cu ușurință orice obstacol.

Fruntea îți e udă fiindcă ești harnică

Și viața ta pentru noi e un miracol.

Tu faci din furtună sa fie soare

Și chiar și vremea ți se supune,

Eu sunt slab, dar tu ești tare

Învingând răul ce ție se opune.

Ești o floare atât de drăguță

Încât miroși a trandafir,

Strălucești ca o mica steluță

Lumindu-mi mintea să mă inspir.

The river of light unites the ocean of sky,

The wind of the thunder is taking us high.

Nature stands grand in its timeless embrace,

As love in our hearts defies time and space.

As drops of souls rise up pouring down love,

Our braveness gets loose in large wings of dove,

Capturing moments within, they grow like a river,

We cherish each heartbeat in rhythm of fever.

The meaning of each drop is sketched by the storm,

Pouring warmth to the earth, in layers that form.

Embracing the now, as rivers overflow,

Like a heart that beats steady, with love’s gentle flow.

In flashes of desire, we find beauty’s grace,

In the bricks of our lives, we seek higher space.

Love’s meanings ignite like an eternal flame,

No matter our past, we’re never the same.

Embracing the clouds that paint the night sky,

We live in nature’s love, where our spirits can fly.

We long for the waters that travel along,

As storms brew our homes, where we truly belong.

A dance of the heavens, where shadows entwine,

Thunder rumbles loudly, a deep, sacred sign.

Moments in life echo the mystic of rain,

In the heart of the tempest, we find our refrain.

For a moment in time feels like thousands of years,

Likewise night stands still, while the silence appears.

A vivid ocean of clouds, a vast, swirling sea,

Holds our fears and strengths that together set free.

As we stand in the storm, with our spirits aligned,

We embrace the wild chaos, our hearts intertwined.

Amidst the tempest, love shines as our guide,

Nature’s beauty and chaos teach us to abide.

Each raindrop whispers, each thunderclap calls,

We're part of the greater whole, as the universe sprawls.

In this connection, we find strength to rise,

With emotions that soar, reaching for the skies.

With brothers and sisters the rivers converge,

Melting the skies, as they rise and surge.

Saluting with love that humbles the dark,

We see the light, at night in each vibrant spark.

Let us celebrate life in its intricate dance,

For in every fleeting moment, we find our chance.

Fără tine lumea-i tristă,

E o lacrimă-n batistă,

Fără tine viața-i dusă,

E un pas făcut spre ușă.

Fără tine sunt pierdut,

Sunt o urmă din trecut,

Sunt o aripă de dor,

Fără cuib și fără zbor

Fără tine sunt ciuntit,

Sunt un ochi fără privit,

Sunt un umăr fără braț,

Sunt ca pasărea în laț.

Fără tine-s cuib de cuc,

Nu știu unde să mă duc,

Fără tine draga mea,

Sunt ca cerul fără stea.

Fără tine… fără tine,

Sufletul e gol în mine,

Rătăcesc în lung și-n lat,

Fără tine-s râu secat.