Femeia izvorul vieţii

Ce frumos miroase iarba cosită în zori de zi, De două mâini harnice și o inimă care știe a iubi. Știi a iubi natura și tot ce e frumos în ea, Un pom în floare, o gingaşă lalea. Ce frumos miroase floarea de salcâm Te îmbată cu mirosul ei tainic și divin. Ce frumos e soarele când nu este acoperit de nori! Ce frumoasă e viața când ești înconjurat de flori. Poezie de Vladimir Potlog

Mi-a zâmbit într-o zi o femeie Când mergeam încet pe drum. Era frumoasă ca o zee Şi mi-a aprins în suflet un dor nebun. Mi-a zâmbit într-o zi un bătrân Cu ochii limpezi ca apa de izvor, Dar avea inima tristă, Căci sărmanul era cerşetor. Mi-a zâmbit într-o zi un copil Cu ochi frumoşi ca două stele. Mi-am adus aminte de-a mea copilărie Şi de braţele mamei mele. Mi-a zâmbit într-o zi un pom Care era legănat uşor de vânt. Şi mi-a părut că zâmbeşte un om, Pe drept cuvânt. Mi-a zâmbit într -o noapte o stea, Când priveam cerul plin de stele. M-am bucurat atunci în sinea mea Şi m-am întors la visurile mele! poezie de Vladimir Potlog

Cine te învață să ții pixul corect în mână, Cine te învață să vorbești frumos limba ta maternă, limba română. Cine îți arată cum să scrie cuvântul mamă și tată, Acesta este învățătorul, să nu uiți copile aceasta niciodată. Cine te învață cât este unul plus unul Și că inima ta poate fi cât pumnul. Cine te învaţă cât este de la pământ la lună, Numai învățătorul cu inima bună. Cine te învață câte flori pe pământ sunt Și cine a fost Ștefan cel Mare și Sfânt. Numai învățătorul cu sufletul lui curat și blând, Să nu uiţi acesta dragă copile nicicând! (Poezie de Vladimir Potlog)

Într -o căsuță mică Stă o sărmană bătrânică. Singură, singurică, doar ea cu El, Cu bunul Dumnezeu! Se roagă la o icoană cu chipul lui Iisus Și îi mulțumește de tot ce are. Numai că sănătate nu are de ajuns Și o doare puțin în spinare. Își i-a bastonul ei de lemn uscat Și iese la poartă. Să audă ce să mai face prin sat Și lumea să mai vadă. E greu bătrânii, e foarte greu Dar ea nu dă înapoi, Căci iubește viața și crede în Dumnezeu! Și nu se teme de greutăți și nevoi. (Poezie de Vladimir Potlog

Să fim în doi pe vânt şi ploi, Chiar de suntem cu griji şi cu nevoi, Să fim în doi pe acest Pământ, Să fim uniţi până la mormânt. Să fim în doi, iubitul meu, Trupul meu să fie al tău, Inima ta să fie a mea, Să ne iubim toată viaţa aşa. Să nu ne vorbim de rău, Căci martor este Dumnezeu, Căci el o să ne judece în ziua de apoi Să fim în doi, să fim în doi... poezie de Vladimir Potlog

Nu te supăra iubito că nu sunt acum lângă tine, Căci tu știi că inima mea doar ție îți aparține. Să nu te superi iubito că sunt pribeag în această viaţă, Căci pentru tine mă pot să mă fac cerșetor. Numai ca să te țin o clipă în brațe. Nu mă supăr iubite că nu ești acum cu mine. Și îi mulţumesc lui Dumnezeu că te-am întâlnit pe tine. Nici o lacrimă nu am vărsat, nici sufletul nu mă doare, Căci chiar dacă ești departe știu bine,sunt iubirea ta cea mare. Să nu vă supărați pe omul care cu adevărat vă iubește, Când nu este lângă voi, Căci dragostea care vă unește vă va apăra de vânt și ploi. (Poezie de Vladimir Potlog)

Ai fost precisă draga mea,

La fel ca un cuțit înfipt în splină,

Şi nu doar rana mă durea,

Ci faptul c-am avut și eu o vină.

O vină, dacă ar fi însemna,

Iubirea mea profundă și senină,

Și lasă-mă să-ți spun ceva,

Eu te-aș iubi de mi-ai purta aceeași vină.

Ai fost precisă draga mea,

La fel ca un călău din evul mediu,

Și nu tăișul bardei mă durea,

Ci vina mea aflată sub asediu.

Și vreau să-ți spun că acea vină,

E oarba dragoste, un ritual tabu,

Iar orb fiind, eu am văzut lumină,

Şi te-aș iubi dacă-ai orbi și tu…

Eu nu mi-am tras încă săgeata,

Și n-am nici bardă, nici cuțit,

Purced la braț acum cu soarta,

Şi-s vinovat… că te-am iubit!

    Să-mi dai petale de flori albastre,
    Să-mi fie pleope sub genele caste...
    
    Să-mi dai lumina ochilor mei,
    Să-mi fie aştri pe cerul de tei...
    
    Să-mi dai iubirea pe care-o voiesc,
    Să-mi fie nectarul dumnezeiesc...
    
    Să-mi dai sărutul de cu sară promis,
    Să-mi fie nesomnul, limpede-n vis...

  Prima iubire nu se uita niciodata,

  Nici eu nu te-am uitat.

  Te-am așteptat o vreme bună,

  Și uite, s-a meritat.

  Ca te întorci, nu era niciun semn,

  Dar inima mea bătea pentru tine la fel.

  Aveam emoții, speram ca tu să fii,

  Cel care inima mi va înveseli.

  Inima te strigă…ochii te privesc,

  Ești cel pe care mereu o să-l iubesc.

  Te-am așteptat și nu regret,

  Din contră, chiar îți mulțumesc.

  Pentru ca  m-ai învățat să zâmbesc,

  Și mai mult…să te iubesc!

Uneori te pierzi pe tine doar de teama de-a nu pierde

Simpatia unui om care-aproape nu te vede.

Uneori privesti in urma- pentru atatea defecte

Ai gasit cate o scuza si au devenit perfecte.

Ideal pe langa altii,niciun imperfect ca el

Ba il vrei, ba nu te vrea, cand te vrea dar nu la fel...

Uneori atat de dulce....Alteori ca de otel,

Te-ameteste cu parfumul de barbat perfect fidel.

Uneori te pierzi pe tine, ca nu cumva sa i faci rau

Celui ce pune cu mana stelele pe cerul tau...

Te aștept să vii

Privesc pe fereastră

Și mă uit afara

Poate, poate apari

Sa te iau la sărutări.

Te aștept să vii din depărtări 

Sa ți dau din nou îmbrățișări

Te aștept să vii

Sa mă trezesc langa tine in miez de zii

Mă gândesc la tineși mi lipsești 

Nu mai pot trai cu dorul in inima

Te aștept să fim din nou împreună 

Stăteam pe acoperișul casei, îl ascultam pe Marley

și priveam, cum una câte una se stingeu, luminile spitalului Fundeni,

Cum una câte una umbrele zburau, ca leii lui Khayam, în taigaua persană.

Aceasta-i iubirea -mi spuneam. Când ea, înfiorată, mă apuca de mână,

Simțind în acel „ Is this love” norul radioactiv al maturizării.

Dar mie nu-mi păsa, știam deja că suntem prinși ca-ntr-o capcană,

Și că acele clipe nu vor mai veni nicicând,

Și că nu peste mult timp, ne vom uita jurămintele, și numele,

Și că nu peste mulți ani vom zbura și noi de pe spitalul Fundeni,

În taigaua persană, ca leii lui Khayam.  

Autor : O.T.