ECOU DE STELE

Diminețile nu mai încep cu soarele,

ci cu alarma

care ne scoate din vise

ca dintr-o aplicație închișă brusc.

străzile curg în grabă,

oameni cu căști în urechi,

fiecare ascultă altă lume

și o numește realitate.

Ne spunem: „sunt bine”

prin mesaje scurte,

ca și cum emoțiile

ar consuma prea multă baterie.

Uneori aș vrea să apăs pe pauză,

să pun viața pe mod avion,

să nu mai ajungă nimic la mine

în afară de liniște.

Pentru că dincolo de zgomot,

de like-uri și semnale slabe,

încă există un eu

care nu are nevoie să fie încărcat.

Secundele se topesc ca lumânările

în camera unde umbrele

dansează cu tăcerea.

Fiecare clipă care se stinge

Poartă cu sine universul nevăzut

a ceea ce a fost

și a ceea ce nu va mai fi.

Frunza care cade

Devine semn al fragilității,

memento al efemerității

care guvernează existența,

obligând timpul care trece

și ne definește destinul.

Orașul respiră sub ploaia rece,

străzile - vene ale unei lumi tranzitorii,

iar ferestrele privesc static

ca ochii ce surprind

ritmul invizibil al devenirii,

râsul se pierde în astfalt

vocile dispar în aerul dens al uitării.

Există, totuși, o frumusețe tacită

în această trecere inevitabilă.

Efemeritatea nu este doar pierdere:

ea conturează valoarea prezentului,

dă substanță fiecărei experiențe

și lumină fiecărui gest ce pare pierdut.

Timpul nu este doar măsură,

ci structură ontologică,

un flux ce definește limitele ființei.

În această trecere,

efemeritatea devine poartă

către o formă de eternitate

nu prin durată

ci prin intensitatea conștiinței

care recunoaște fiecare clipă ca esențială.

I-am crescut din aceeași rădăcină,

cu palmele mele bătătorite

și cu numele țării rostit seara.

Le-am pus în inimă dreptatea

și în traistă puțină pâine

și multă credință.

Trei fii,

trei glasuri diferite

care-mi spuneau „tată”

și făceau casa să pară prea mică

pentru atâta viață.

Au plecat într-o zi

în care soarele nu știa ce urmează.

Cu spatele drept,

cu ochii curați,

îmbrăcați în datoria

care nu întreabă

dacă ești pregătit să mori.

Pământul pe care l-au apărat

îl țin acum în brațe.

Nu cer nimic țării.

ea trăiește,

pentru că ei n-au mai trăit.

Trei fii

și o singură inimă

care a învățat

că dragostea de țară

se plătește

cu ce ai mai drag.

La început a fost dorința

de a ajunge mai repede,

de a scurta distanța

dintre întrebare și răspuns,

dintre „eu” și „tu”.

Am construit din lumină

drumuri fără praf,

orașe care încap într-un buzunar,

memorie mai mare

decât ne poate cuprinde.

tehnologia ne știe chipul,

ne cunoaște vocea,

pașii mărunți de zi cu zi.

Ne numără bătăile

când uităm să ne ascultăm inimile.

Sunt online,

dar uneori absenți.

Înconjurați de semnale,

dar flămânzi de sens.

Derulăm vieți străine

în timp ce a noastră

așteaptă să fie trăită.

Și totuși, prin fire și cod,

trimitem speranță

învățăm, vindecăm,

salvăm timp, salvăm vieți.

Tehnologia nu e vină, ci oglindă.

Ne arată cât de repede gândim

și cât de greu simțim.

Viitorul nu e scris în algoritmi,

ci în alegerile noastre:

dacă vom folosi mașinile

ca să fim mai mari

sau mai siguri.

căci adevărata conexiune

nu are semnal,

dar ține. 

O singură lacrimă

se prelinge în tăcere,

ca un râu care sparge piatra

ascunsă în adâncul inimii.

Ea nu e doar apă,

ci dorință de iertare,

strigăt mut

al celui care a rătăcit.

Cade încet,

dar lasă urme în suflet,

cărări nevăzute

pe care numai Dumnezeu le cunoaște.

În ea se adună toate regretele,

toate greșelile

care au înăbușit bucuria.

Și totuși,

în căderea ei se naște harul.

Lacrima pocăinței

deschide porțile invizibile,

iar sufletul, chiar și obosit,

simte lumina

cum îl atinge și-l vindecă.

Pământul nu plânge,

ci veghează în tăcere,

o lumină care nu poate fi atinsă

de mâinile trecătoare.

Copacii stau verticali

înfășurați în seva lor nemuritoare

și fiecare frunză

este o scrisoare tăcută

adresată veșniciei.

Râurile curg nu pentru noi,

ci pentru ordinea lumii;

ele poartă memoria munților,

dorul ploii, șoaptele vântului.

Cine le tulbură cursul

întrece timpul și uitarea.

Aerul păstrează șoaptele universului,

și fiecare respirație

este o alegere:

să fii martor sau să fii prădător.

Omul trece printre acestea,

fragil și trecător,

dar chemat să fie custode,

nu stăpân.

În ochii lui, natura se oglindește

ca o lumină care nu poate fi posedată,

ci doar respectată.

Și astfel pădurile, râurile, vântul și aerul

rămân vii prin atenția noastră,

iar ființa umană

își află rostul

în oglindirea sacră

a lumii care nu moare...

Îți spuneam mereu - sunt bine,
Nu pot spune că mințeam
Doza mea de fericire
Îndrăzneață te numeam, 

Ai trezit ceva în mine,
Ceva frumos, dar nu era iubire,
Bunătatea mea ți-am dăruit-o ție
Ca un semn de mulțumire!

Noapte e afara, ploua...
De la geam un vint cam rece,
L-am deschis.. Improspatare,
Bate vintul, timpul trece.

Tu dormi moarta, obosita,
Parca n-ai dormit un veac,
Mult as vrea sa-mi fii iubita,
Mult as vrea sa-ti fiu pe plac.

Toti si toate fug ascunse,
De furtuna ce-o sa vina,
Numai luna dintre nouri,
Citeodata mai suspina.

Ea de tine-mi aminetste,
Cind cu ochii reci, fierbinti,
Simti napasta care vine,
Te cutremuri si presimti.

Si am pus si eu zavorul,
Si perdeaua-ncet am tras,
Nu cumva sa te trezeasca,
Trasnetul care da glas.

Dormi frumoasa, linstita,
O furtuna mai avem,
Sa ramii a mea iubita,
Sau eternul meu blestem.

Dacă știam că e ultima dată când te mai privesc

M-aș fi uitat mai mult la tine, să-mi amintesc

Cât mai iubit și cât de mult eu te-am iubit

Te-aș fi iubit dar noi n-am mai vorbit

Timpul doare și mie nu-mi mai trece

De dragoste-s frântă înghețată rece

Nicăieri nu-i ca la tine, acasă

Nu-i nimeni să-mi zică că-s a ta frumoasă

Tu vreau să-ți găsești ce-ți dorești

Te-aș fi iubit acum când îmi lipsești

Că ai fost al meu iubit

Pentru mine atunci cel mai potrivit

Hainele tale încă le mai țin

Să te chem mă tot abțin

Iubeam la tine tot , nu ști cât doare

Tu te mai gândești la mine oare ?

Te-aș fi iubit mai mult dacă ai fi vrut

Ți-aș fi cerut încă un sărut

Dacă știam că n-am să te mai văd vreodată

Te-aș mai fi iubit măcar odată

A fost odată, ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Un suflet blând ce-mi dăruia
Iubirea lui curată.

Din ochii ei, lumina blând
Se revărsa sub stele,
Iar eu, pierdut, rătăcitor,
Nu m-am întors la ele.

În nopți tăcute, visător,
Te-așteptam fără teamă,
Dar timpul crud și trecător
Ți-a șters iubirea-n seamă.

Credeam că dorul va păstra
Ce n-am știut să-ți spun,
Dar am uitat că dragostea
Se pierde-n vânt nebun.

Și-ai plâns, iubire, ai oftat,
Mi-ai spus cu glas tăcut:
„Nu vreau un vis îndepărtat,
Ce moare-ntr-un sărut...”

Dar azi, când umbra mea se-ntoarce
Din lumea de mărgean,
Îți caut chipul printre șoapte
Și-n lacrimi de cleștar.

Te văd în zori, te simt în noapte,
În dorul necuprins,
În rugăciuni ce-și spun în șoapte
Un vis ce nu s-a stins.

Ne-am regăsit sub cerul blând,
În rugi și legăminte,
Și am jurat, cu dor arzând,
Să fim ca-nainte.

Dar viața, vânt fără odihnă,
Ne-a dus pe drum străin,
Și n-am știut că o privire
Ne poate fi destin.

Iubirea mea, floare de foc,
Te-aștept la capăt de noroc,
Cu sufletul în mâna-ți lină,
Să fii a mea, să-mi fii lumină!

        Un zâmbet am pe chip

        Un zâmbet nefericit 

        Un zâmbet mincinos

        Un zâmbet deloc bucuros

        În minciună eu zâmbesc 

        Pe alții de tristețe să nu îmbolnăvesc

        Un suflet făcut bucăți 

        Trecut prin multe greutăți 

        Dar cine e interesat

        Când am fost eu ajutat

        Eu pe toți am ridicat 

        Ei de mine au uitat

        Un zâmbet trist văd în jurul meu

        Un zâmbet trist observ mereu

        Un zâmbet trist am în suflet

        O șoaptă cu ecou de urlet

        Lumea-i tristă în jurul meu 

        Eu asta observ mereu 

        Uneori mă simt vinovat

        Dar adevărul nu l-am aflat 

        Dar de ce să mă simt trist

        Când nu am făcut nimic

        Dar de ce să fiu vinovat 

        Când pe nimeni nu am îngreunat 

        Dar dacă zâmbesc nu sunt fericit 

        Dar dacă râd nu sunt fericit

        Sunt doar în mintea mea rătăcit

        Emoțiile sufletul mi l-au hrănit

        Dar totul n-are legătură

        Să privesc cu atâta ură

        Să nu mai fiu pesimist 

        Să nu mai am un...

          Zâmbet trist..   

Ai apărut în calea mea,

Când te-aşteptam cel mai putin!

Cand mi-am pus lacătul pe suflet,

Și-am zis că nu mai vreau pelin!

Cu gândurile ferecate,

Și un noian de reticienţă,

Cu file pline de tristsţe,

Mi-am zis: A fost doar o secvenţăl

Dar calendarul vieții mele,

Te cuprinsese mai demult,

Aveai să fi piesa mea lipsă,

Motivul meu de recunoştinţă!

Refugiul meu in zile grele,

Brațele calde ce mă strâng,

Privirea blândă, iubitoare,

Sunt tot ce mi-am dorit mai mult

Să-mi las inima-n mâna ta,

A fost cel mai înțelept lucru,

Și de-aș da timpul înapoi,

As face exact acelaşi lucrul