ECOU DE STELE

Învăț să rămân

când gândurile aleargă

și ziua pare prea mare pentru mine.

Nu fug,

doar respir

și-mi adun pașii înapoi în inimă.

Învăț să rămân

în tăceri care nu mai sperie,

în întrebări  fără grabă de răspuns,

în clipa asta mică

care, cumva,

e suficientă.

Am vrut de multe ori să plec

din mine,

din ce nu înțelegeam încă.

Dar acum știu:

rămânerea e o formă de curaj

care crește încet.

Învăț să rămân

cu visurile  mele neterminate,

cu greșelile care mă învață,

cu speranța care nu strigă

și nici nu pleacă.

Și poate nu știu tot drumul,

dar știu asta:

astăzi rămân,

mâine mai învăț

și între ele

devin.

Pădurea -catedrala verde a ființei mele -

mă primea odinioară

sub bolți de frunze vii,

unde tăcerea curgea adâncă și blândă

ca un psalm nerostit al pământului.

Acolo, sufletul meu era limpede,

ca izvorul ce-și știe rostul

fără a-l întreba.

Frunza, epitet al veșniciei,

tremura sub degete

ca o inimă tânără,

iar vântul, duhovnic rătăcitor,

îmi spovedea gândurile

în șoapte de mușchi și scoarță.

Luna - fecioară palidă a nopții -

își apleca fruntea de argint

peste somnul meu vegetal.

Astăzi orașul mă poartă străin,

ca pe o umbră dezrădăcinată.

Zidurile, reci ca niște sentințe,

mă strâng în geometria lor seacă,

iar cerul, tăiat în fragmente ostile,

pare un vis sfărâmat

între ferestrele oarbe.

Oamenii trec - frunze de fier -

fără miros, fără cântec,

cu priviri goale ca vitrinele nopții.

Singurătatea mea, aici,

nu mai e rodnică:

e un pustiu sonor

unde dorul urlă mut.

Și-atunci, pădure, 

mamă verde a începutului,

te port în mine ca pe o rană.

Sufletul meu, smuls din lut,

sângerează timp

și tânjește să cadă iar

la genunchii tăi umbriți,

unde tot ce moare

învață să devină veșnic.

Plouă rece peste orașul stins,

Doar un felinar rătăcit s-a aprins

Pâlpâie parcă a boală, pâlpâie rar,

În aerul greu, irespirabil, amar.

Ferestrele privesc fără cuvânt,

cu ochii de sticlă reci, fără avânt,

Pe coșuri iese un fum înghețat,

iar gerul apasă rece, de neiertat.

Iarna se târăște prin cartier,

Purtând gerul sub cerul de fier,

un clopot anunță, dar inutil,

ecoul căzând stins, infantil.

Frigul tăcut se ascunde în mine,

Timpul stă pe loc, nu mai vine,

Gândurile dorm sum ploaia cea grea,

Ca orașul trist din fața mea.

Tace orașul, totul e mort,

Ploaia cade fără raport,

Rămân singur, umed și rece,

Într-o tăcere ce nu mai trece.

Plecarea nu a fost un pas,

ci o deschidere a lumii în fața tăcerii.

Satul a rămas așezat  în sine,

ca un altar al începutului,

unde fiecare uliță păstrează ordinea

invizibilă a memoriei.

Prietenii - umbre ale vârstei inocente -

s-au fixat în praguri,

și fiecare privire e un punct de reper

în schema eternă a lucrurilor.

Casa părintească,

cu pereții ei statornici și albi,

nu au opus rezistență.

Își recunoaște chemarea cosmică:

să rămână martoră a trecerii,

nu să rețină pașii.

Sub cerul impersonal și tăcut,

stelele nu veghează, ci măsoară.

Măsoară depărtarea,

nu cu unități de timp,

ci cu înțelesul unei absențe inevitabile.

Despărțirea nu este pierdere;

este legea mută a ființei:

subiectul se desprinde din locul originar

și devine spațiu interior,

care nu poate fi încă perceput în întregime.

Satul rămâne

ca o structură sacră a memoriei,

prietenii nu se schimbă,

iar casa veghează, eternă și întreagă,

ca un gând primordial.

Plecarea a instituit o singurătate funcțională

unde dorul nu este afect,

ci lege,

unde tăcerea devine

instrumentul cunoașterii.

La început

Cuvântul nu s-a auzit,

ci a fost.

În El toate s-au ținut laolaltă,

fără să se confunde

fără să se piardă.

Cuvântul a fost lumină,

dar nu lumină care orbește,

ci lumină care cunoaște întunericul

și nu-l alungă,

ci îl străbate.

Prin El,

lucrurile au primit nume,

iar numele

le-au păzit de risipire.

Rugăciunea nu creează Cuvântul,

ci se alimentează cu El,

ca psalmul

care nu inventează adevărul,

ci îl lasă să treacă

prin respirație.

Sunetul ușii deschise

împletește râsete și pași grăbiți.

Pe masa din bucătărie,

cafelele se amestecă cu povești

și felii de pâine uitate.

Frigiderul știe secretele noastre,

dar tace.

Fotografiile de pe perete

ne privesc fără judecată,

cu ochii care recunosc fiecare zi.

Uneori ne certăm,

cuvintele se lovesc de pereți,

dar seara ne regăsim

în liniștea unei îmbrățișări.

Râsul copiilor răsună ca un clopoțel

aduce lumina în colțurile uitate,

iar poveștile spuse la cină

ne țin împreună, zi de zi.

Și chia dacă lumea ne poartă în toate direcțiile

acasă e aici, în gesturi și tăceri,

în mâini care se ating fără să întrebe,

în inimile care rămân legate

chiar și atunci când pașii se îndepărtează.

Rămâi cu mine când lumina doarme,

când se apleacă-n geamuri luna cenușie.

Atinge-mi chipul și lasă-l s-apună,

pe pieptul tău când lumea e pustie.

Vorbește-mi moale, cum o faci în vise

și nu te mai preface că nu știi ce vreau să-ți spun.

Eu stiu că lumea  are și părți triste,

dar nu aș vrea ca noi să fim așa nicicum.

Am înțeles că timpul cere timp,

și n-am să-l mai grăbesc, nu-l voi forța.

Rămân aici și nu vreau să insist,

Căci dragostea își știe calea sa.

Pe curând, dar nu ca-ntr-o despărțire,

ci ca și cum abia ne-am fi găsit.

Te prețuiesc, frumoasă strălucire,

din viețile în care ne-am iubit.

Mașina de scris s-a uzat...s-au,

Fi-rar o simpla aluzie a timpului...or, 

Cerneala-n călimara s-a uscat...și,

A trecut, o vreme...

De când n-am mai atins acel, alinator.

Ce-o fi dacă n-aș exista? 

Ce-o fi dacă n-ar exista? 

Păi, nu știu eu ce-o fi — dar, 

Ce n-o fi știu sigur...

Acei ochi, n-o fi, 

De o nuanță pur celesta...și,

Încremenind privindu-i, 

De zici ca ești tu prințul timp —

și ea prințesa.

Acele mâini, n-o fi,

De e o mătase pur regală...și,

Profund diamantizate, de zici —

Că ești lângă Jwaneng. 

N-o fi nici — pielea-i,
Firavă și fină, 

Netedă și lină, 

Ce-ți injectează adânc în venă, 

Serotonină — doar, atingând-o.

Si dacă toate astea, 

Adunate — fac cât o lume pentru mine, 

Iți pun eu întrebarea — ce-o fi oare…

Daca Ea n-ar exista?

[…]

Pai, nu știu eu ce-o fi — dar, 

Ce n-o fi știu sigur[…]

N-o fi nimic, n-ar exista nici lumea, 

Aș fi doar eu, singur, în univers...

Fără sens. 

Sa suferi si sa iubesti,

Sa plingi, sa patimesti.

Sa rizi si sa oftezi, 

Si-n viata la greu sa cedezi.

Eu te-am iubit si-am suferit,

Eu te-am iubit mereu.

Dar pe linga dragoste-am primit,

Sperante verzi, si-am plins de dorul tau.

Asa cum zici ca-s vinovat,

Cum zici mereu de mine.

Mereu am plins s-am oftat,

Iubito pentru tine.

Cind sufletul a ars in mine,

Si tu pe mine mai mintit.

Eu te-am iubit si te iubesc inca pe tine,

Si te voi iubi la infinit.

Te scriu în poezii de parcă încă ai fi al meu,

te scriu în ale mele gânduri,

încercând să te caut într-un alt el,

căci am pierdut tot ce mi erai la doisprezece ani.

Te-am lăsat, fără de minte,

încă te puteam avea.

gândul ți-e la ea,

al meu la tine,

mi-am spus printre lacrimi și suspine,

căci al meu nu vei mai fi, de te-aș căuta noapte și zi.

Și inima-mi rămâne prinsă-n tine,

căci tu ai fost prima și ultima mea iubire,

ochii tăi zăresc asupra ei,

dar ai mei privesc în continuare către tine.

Și de-aș fi gândit la momentul potrivit,

poate încă m-ai fi iubit,

te-aș fi avut lângă mine,

lacrimile mi-ar fi curs de fericire.

te puteam păstra doar pentru mine,

scumpa și tandra mea iubire…

te-am iubit, dar am greșit la ai mei doisprezece ani de zile.

N-am știut ce-i dragostea și cum se privește ea,

și-aș vrea să pot întoarce timpul, măcar un ceas măcar,

căci dorul meu de tine, e acum și mai amar…

Și parcă aseară vinul tău,

Curgea în picături pe gâtul meu

in brațe mă strângeai ușor

Și... am simţit din nou acel fior.

Râsu-ți amețitor îl auzeam în vis

De ale tale brate cu drag m-am prins,

Pe gât cu buzele usor m-ai atins.

Ce trist..un vis ce-n zori s-a stins.

Un vis de-o noapte am avut

Și-n urma lui o lacrimă mi-a căzut

Căci ești ca o himeră dintr-o altă lume

Și rece, nepăsător, distant te porți cu mine.

Și-mi las dorul și visul să curgă-n poezie

O poveste ce-a fost odată să scrie

Un final ce a fi schimbat nu se mai poate

Decât în gânduri scrise intr-o carte.

P.S

Off, babe ce dor de-un vin îmi e...

Și cât de mult să știu, aş vrea,

De-ai fi păstrat si pentru mine

Ceva bun din crama ta, pentru cândva..

O ! preamărite autor al vieții noastre, 

Făptuitorul tuturor viselor copiilor 

Ești precum o albină într-o floare, 

Precum o veveriță într-un pom. 

O! preamărite înger a cărților, 

Versificator al tuturor țărilor. 

De pe lume c-am repede te-ai dus 

Și cunoștințe multe ai adus. 

O! preamărite descriptor a poeziilor, 

Eroul neînfricat a tuturor elevilor, 

Înțeleptul bătrânilor și viitorul tinerilor, 

Dar și marele dezvoltator a poeziilor. 

O! Preamărite atotștiitorule Vieru ,  

Pentru noi alcătuiești tot ceru, 

Luna, stelele , soarele 

Ce îndrumi minunatele popoare !