Doresc draostea loalala.

Pe ruina cu veacuri sub pașii târzii,
ne-am stat ca doi regi fără țară-n pustii.
Sub umbra Copacului, vechi și tăcut,
ne-am spus ce doar inima știe sărut.

Tu, cu o rochie plină de zori,
eu, cu un dor ce străpunge fiori.
Cetatea tăcea. Dar nu era moartă.
Respira prin noi, vie și-n poartă.

Ai râs, și frunzele s-au scuturat,
de parcă toamna s-a recules în sat.
Eu te priveam ca un tainic altar,
cu pașii desculți, ușori, pe hotar.

Vorbeam de idei și de noi,
de oameni cu minți ca noroi,
dar timpul părea să se-oprească
în palma ta mică, firească.

Am râs, am făcut și poze cu soare,
iar parcul părea o sărbătoare.
Oh...o priveam. cu o foame de stea,
și tot ce vedeam era... ea.

Tu-ai zâmbit, și s-a luminat cetatea,
eu te priveam ca pe vinul și cartea.
Fiecare cuvânt era cald, era viu,
și fiecare privire spunea „te mai știu”.

Ne-am săturat. dar nu de iubire,
ci de tot ce e fals, de tot ce e fire.
De zgomot, de haos, de ce nu contează,
și ne-am pierdut în clipa ce arde, și-ntr-una visează.

Pozele ne-au prins în veșmânt de lumină,
dar ochii tăi, iubire, au fost rădăcină.
Acolo, sub crengile grele de timp,
eu ți-am fost gând, tu mi-ai fost anotimp.

Am dansat. Nu cu trupul, cu inima toată,
și ruina părea a vibra înc-odată.
Un altar dintr-o lume ce încă mai știe
că iubirea adevărată n-are veșnicie...
...dar are clipa...Și clipa a fost....Noi doi.

Am dansat pe o piatră tocită,
unde altădată stătea o vestită
dragoste veche, uitată, strivită,
noi am reaprins-o, noi: tu și clipa.

Iar copacul, bătrân și atent,
ne-a legat pe amândoi în ciment.
Și jur, dacă vreodată vei uita
ziua când ne-am născut ca iubirea...
să te duci iar acolo, sub ram,
unde vântul îți șoptește: "te am."

Ce cuvânt frumos.. 

puteam fi acest "noi"

dar prin fapte și vorbe,

acest "noi" a dispărut.

am rămas pustii de sine,

cu suflete abandonate,

plângâd și întrebând 

"de ce?".

puteam fi ceva

dar lumea ne-a distrus,

și încrederea e pierduta.

Dar singura întrebare rămâne

"va mai exista acest noi?".

Frumosule soare

Iartă-mă pentru vânt

Iartă-mă pentru întuneric 

Iartă-mă pentru ploi 

Mi-e dor de tine , soare!

Mi-e dor de a ta lumină 

Încerc să te caut 

Dar nici nu te-aud 

Și mă caut și pe mine 

In întuneric mă simt 

Iarna-mi înțeapă fața 

Și lumina n-o mai simt 

Ai rămas o amintire 

O lumină atât de pustie ,

Inimă tremurândă 

Te aștept pân' se usucă 

                  Medussa

Fierbeau cartofii, iar tu frământai
cu gesturi venite din altă poveste.
Eu stăteam pe marginea lunii
și-ți urmăream mâna cum despica pătrunjelul,
ca pe un vers obraznic, crescut în abis,
iar sarea cădea-n oală, ca literele
dintr-un poem scris cu dor pe pielea mea.
Mâncarea - o spovedanie fierbinte,
servită pe altarul păcatului.

Ne iubeam fără cuvinte, fără scenarii,
doar cu respirații și miros de cafea.
Bucătaria ta era altarul plăcerii,
unde timpul se-mpăca lent cu focul,
iar tu, în halatul acela de mătase ce-ți aluneca de pe umăr,
miroseai a vanilie și păcat.
Atingerea ta se prelingea, lent, prin aburii moi,
îmbrățișându-mă pe furiș, în colțuri
unde nici lumina nu mai îndrăznea să pătrundă,
în timp ce peretele tresărea la șoaptele tale adânci,
pe care doar mâinile le mai știau.

Și-atunci mi-ai așternut în timpane, printre gemete rostogolite-n dodii:
„Rămâi.”
Iar timpul s-a strâns, ca o clipă-n pendul,
între coapse și glasul tău răgușit.
Tăcerea noastră mirosea a gutui
și-a ceai lăsat prea mult pe jar -
și a tine, desfăcută-n metaforă.

Iubitul meu cu ochi căprui

Unde îmi fugi în miez de noapte

Caci asa îmi faci  mereu

Si nimic nu v ar desparte

Si nu imi este frica

Căci ceea ce răsari culegi

Dar tu ? Iubitul meu ...

N ai sa culegi în miez de noapte

Și îți vad chipul la fereastra

Atunci când te strecori

Căci usa zdruna când o deschizi

Și parca mi dă fiori

Iubitul meu cu ochi căprui

Nu ți ar fi vreodată frică

Sa va vad pe amândoi

În bezna lunii arginti

Pe a noastra bancă mică

Era o noapte calda si ascunsa

de priviri,

Printre brazi înalți,nocturne

fantezii!

Liliecii in plin extaz

capturează amintiri,
Ceata doar prin gând,

decorul umezii!

Suflet vechi,pericol

ma ademenește!
Trecutul ascunde alchimie

printre rânduri.
Melancolic a noastră poveste

grăiește,
Tot ceea ce dezgrop din pământ,

dintre scânduri.

Razele de luna coboară in

valuri de satin,
Lumina slaba îmi șoptea ca

ne întâlnim.
Pe ce cărări ma poarta al

meu destin,
In miezul nopții,o scânteie,

strălucim!

Prima întâlnire,a noastră

prima privire.
Piesa de puzzle printre a

altarului ruine.
Valul ne surprinde si iubim

si nestire.
Poveste neagră,pentru demoni,

sa-i aline!

Ne sorbeam sangele printre

priviri suave,
Suflete ce au in comun doar

moarte.
Etern legământ printre

urmările-i grave,
Aleșii hrănindu-se din curioasele-i

soarte.

Suflete goale,ne adancim

in plin abis!
Tu in râng înalt,te ascult,

ma delectez.
File ascunse dintr-un

vechi paradis,
Pun deoparte clipa,pe viitor

sa savurez.

Geaca de piele nu ii tine de cald,

e palid!

Trupu-i alb si rece cu

arome de bizar.

Plete lungi saten,

printre amatori,solid!
Ochii adânci si negri,al misterului

nectar.

Ma conduce pe a mele drumuri,

ochii sunt sclipind.

O floare de nu ma uita,sa-ți 

amintești de mine

Cu nuanțe de gri,gându-i simțeam,

pictând,
Inima-mi si chipul,

portret cu care ma alinta.

Cu zâmbet ascutit m-ai

vrăjit in noapte,
Străin ce te cunosc din

al vesniciei veac!
Timpul ne tine din scurt,

trece in șoapte,
Ne privim cu durere,

căutându-i leac.