nuanțe clișeice
acel albastru nu mai e
acel albastru ce era și ieri,
nici măcar nuanțe,
nuanțe de violet,
acum totul este negru,
zici că-s în infern.
soarele tu-mi-l aduci,
cu mâna mereu tu îl apuci,
poate de aceea mă regăsesc
intr-un cer albastru greu,
Soarele zâmbetul ți-l aducea.
iar, razele-i scânteietoare,
poartă amintiri migratoare...
nuanțele sunt tot ce mai am,
când devin d-un negru acru,
îmi aduc aminte de cum eram,
și revine acel sentiment sacru,
de-l simt când nu te văd la teatru.
vreau doar să-ți văd din nou portocaliul,
culoarea ce îmi schimbă firul,
negru,
precum tigrul.
tigrul meu imaginar,
pe care l-am creat într-un vis amar,
vis în care nu erai,
și ziua-mi sângerai.
sângerai precum te bucurai
când îți răspundeam la un mesaj.
de atâta era nevoie,
ca să nu dai înapoie.
Șoaptele nopții le aud,
mă strigă un maro sumbru
eu încerc să le exclud,
dar mă cheamă tot mai mult.
Degeaba dacă nu ești tu,
acel portocaliu precum de mult,
dulce și isteț mereu,
acum ești doar un clișeu.
