Misterios

Liniștea ta se asează ușor peste lume

Și o înțeleg mai mult decât mă înțeleg pe mine,

De ce nu vezi că te înțeleg chiar și când nu spui nimic…

Ce mă fac eu cu tine?

Ai o privire care ar putea să oprească războaie,

Și oprindu-le nu ar părea ceva greu,

Tot timpul acesta, cum de nu ai  simțit

Că am fost lângă tine… mereu.

Când suntem într-un loc cu mai mulți oameni,

Decât tine, până și luna mi se pare mai accesibilă,

Și simt că orice aș spune, orice aș face,

(Chiar și dacă m-aș strâmba)

Pentru tine nu sunt vizibilă.

Nu vreau să mă plâng, nu fac asta acum,

Dar măcar o dată mi-aș fi dorit să nu trebuiască să-ți scriu,

Să vezi ca orice gest mărunt, orice absență îndelungată venind de la tine mă afectează profund,

Am fost aici de la început.

Aș vrea să vin înspre tine,

Să-ți spun ca te iubesc și că eu cred în noi,

Să nu lăsăm să crească această distanță,

De ce nu vezi că fără tine lumea cade în gol.

Mă răscolește acum ca întotdeauna

Gândul că nu pot să vin înspre tine fără tine,

Nu te mai întreb de ce nu vezi, știu că vezi

Că ești universul din mine.

Da, caut atenție, atenția ta,

Și da, prin pasivitatea ta mă enervezi,

Nici nu vreau să știu dacă mă iubești,

Vreau doar să mă vezi cu adevărat, să simt ca contez.

Asta este doar o rimă scurtă,

O poezie menită să te facă să zâmbești, știi bine…

Eu am tot timpul lumii, fiindcă

Nu am somn… și gândul meu fuge spre tine. 🌙

Înainte să adorm, vreau să-ți trimit ceva,

Un gând cald pentru nopțile reci,

Deschide plicul 📩 și vezi ce-am pus,

Și ce vei găsi… o să înțelegi.

Ți-am strâns câteva stele,

Le-am ales pe cele ce mai blând strălucesc ✨

Și-ți scriu din ele câteva cuvinte,

Pe toate ți le dăruiesc… 💌

Și poate, dacă vii cu un pas mai aproape,

Și-ți așezi inima lângă a mea un pic,

Plicul e gata ✅, deschide-l cu grijă,

Iar ce găsești înăuntru

Era un… 💋

În lipsa ta e plin de semne reci,

Ca-ntr-o scrisoare arsă pe jumate',

Cuvintele se-aprind în colțuri vechi

Și mor în înțelesul lor, nevinovate.

Se sting pe rând, ca umbrele sub ploi

Fragmente din tot ce n-am spus vreodată,

Și caut printre rânduri chipul tău,

Să te mai văd de aproape încă odată.

Rămân doar părți de fraze nerostite,

Un "te..." pierdut și "...dor" fără cuvinte,

O virgulă ce așteaptă să continue,

Și-un punct ce nu a terminat o propoziție.

Și nu-i distanța care mă-nspăimântă ,

Mi-e teamă doar de ce nu pot să-ți spun,

Că dorul meu imens în lumea lui,

Ar vrea să știe că nu e nebun.

Aș vrea să mă pierd în adâncul ochilor tăi,

Unde se ascunde un mister nemărginit,

Să prind fiecare scânteie din ei,

Și să-mi amintesc prin ce lumi i-am mai iubit.

Aș vrea să aud îndeaproape bătăile inimii tale,

Să simt vibrația lor la mine pe tâmplă,

Iar aerul să miroasă a tei, a ploaie și… hmm… a tine,

Și timpul, în sfârșit, să ne ajungă.

Să simt palma ta strângând-o pe a mea ușor,

Șoptindu-ne cuvinte ca între complici,

Să-mi pierd degetele printre șuvițele tale,

Să te alint…

Deja mi-e dor de tine,

Cât aș vrea să fii… aici!

Mă surprind des vorbind cu mine în gând,

Purtând conversații cu alt eu și cu mine.

Îmi place să stau, să mă uit pe pereți,

Să-mi închipui ce-ar spune, dacă ar avea minte.

Nu mă pricep la lucruri deosebit de faine,

Dar știu să ascult când cineva are nevoie de mine.

Nu-mi plac petrecerile, le consider prea agitate,

Prefer o seară liniștită uitându-mă la filme.

Nu-s genul de om care știe ce vrea de la viață,

Dar pot spune clar ce-mi place din ea.

De exemplu: cartofii prăjiți cu înghețată,

Sau bătaia temporară dintre fulgii de nea.

Sunt de părere că poeziile ar trebui să rimeze,

Altfel sunt doar cuvinte aruncate în lume.

Și nu înțeleg oamenii care știu să danseze,

Am două picioare stricate, pe bune!

Aș asculta ore în șir muzică bună,

Am încercat odată să învăț să cânt la acordeon.

Și știu ca nu a întrebat nimeni,

Dar tot ce am învățat a fost ca sunt afon.

Iubesc să fac oamenii să zâmbească,

Chiar dacă uneori nici eu nu-mi înțeleg unele glume.

Dar cel mai mult iubesc,

Când îmi spui tu pe nume.

Nu știu mereu ce să spun, nici acum

Si nu vreau să crezi că fără tine mi-e bine.

Și probabil m-am făcut de râs,

Dar îmi e dor de tine.

De-aș putea din ochi să-ți fur câteva stele

Să aduc în noaptea mea puțin din tine,

Ar plânge cerul ploi amare când ele

Ar dispărea și-ar străluci doar pentru mine.

Atunci s-ar naște un război între mine și cer:

El să-și ceară stelele înapoi pe cerul înnegrit,

Eu neștiind că dacă pleci la război îndrăgostit vei muri…

Am murit.

Dar iată: noaptea tot fără de stele rămâne,

Căci m-am reîncarnat într-un tablou

Pe care l-ai pictat cândva, pe ascuns de cer…

Crezând arogantul că, în sfârșit, a învins.

Ți-am învățat privirea din nou.

Pe când mă luptam, îmi spunea dușmanul mie

Că tu faci ce vrei, că ai puteri nenumărate,

Că dacă vrei, poți face din mine orice…

Dacă crezi ca poți să faci din mine ce vrei

Doar pentru că ai ochii aceia mari, albaștri, frumoși

Cu gândul la care adorm în fiecare noapte.

Ai perfectă dreptate.

În toată noaptea te visez,
Te văd și te iubesc,
Te simt, și-ncep să-inebunesc.
În ochii tăi, mă pierd în ei.
Inima ta mereu e pururea.
Și-mi pare rău, iubita mea
Că doar în vis te pot vedea
Și dorul meu în vis venea.
O lună mică îmi șoptea
Și raza ei te reflecta.
Ar trebui să vii..
Să-mi spui cum să continui.
Aproape, departe, oriunde-ai fi,
Inima va continua să bată,
Dragostea ne poate,
Atinge o singură dată,
Și ne poate păresi o viață.

Adevărat, o singură dată
Te-am ținut în viața mea,
Și  știu că nu-i târziu,
Și vreau să-ți spun ceva:
Te-am salvat în inima mea.
Și inima, nu va înceta să bată
Te iubesc, iubita mea!
Și da, încurând ne vom vedea!

Ai buze dulci, ca mierea’n vară

De mult aș vrea să le sarut,

Să fie această primă oară

Si-apoi, sa plec spre absolut.

Acolo unde visele au viață,

Unde n’am sa am nimic mai mult,

Unde această primp oară,

Sa nu mai plece spre trecut.

Ma simt murdară-n ochii tăi 

Și pura-n visele cu tine;

Din ale inimii bătăi 

Te am sculptat in mine 

Esti un înger fără aripi

Ori un demon fără chip?..

M ai sedus cât ai clipi ,

Sub vraja ta și râd ,și țip. 

De senzații tari flamand 

Din raiul simțului divin

M -arunci în hăul fără fund,

Sa am parte și de chin..

Eu sunt orbită de iubire 

Și ma las în voia sorții. 

Ai pus pe mine stăpânire, 

Răvășindu-ma-n emoții. 

Eu te cred totuși un înger,

Deghizat subit in demon;

Recunoaște și fii sincer, 

Ca suntem un unison .

Cad florile-n fâneaţă,

Sub coasă secerate

Şi-mi pare că mă roagă

Să le scutesc de moarte.

Eu ştiu că nu se poate,

Că trebuie să le tai,

Ca să-mplinesc destinul

Fâneţei de pe plai.

Şi-ntruna ridic coasa

Şi-o-mplânt adânc în brazde,

Până-ntâlnesc cicoarea

Cu florile-i albastre.

Şi-atunci parcă-ţi văd ochii!

Şi-o clipă mă opresc...

M-aplec, sărut cicoarea

Şi după o cosesc.

Astăzi am decis și m-am despărțit de iarnă…
Eram deja precum doi străini unul față de altul,
Fiecare luând-o pe alt drum, un pic încrâncenați.
Ea s-a pierdut tăcut, pe cărări cețoase înspre munte,
retrasă în tăcerea vânturilor reci și norii plumburii
Iar eu, cu mâinile pline de lăstarii sângerii
am pornit pe lângă firul argintat al apei
În care Soarele, precum Narcis, își dezmiardă chipul.
Ce simplă despărțire, parcă am fi fost departe tot timpul
Doi foști îndrăgostiți, care au înghețat toate cuvintele
Și nu au mai simțit decât nevoia de a evada fără regrete
In alte anotimpuri mai puțin imperfecte.  
Știam chiar locul unde noile ape își sting tumultul
Știam de fluviul care sărută impudic marea si vântul
In fiecare dimineață, la aceeași oră, tablouri dedicate
O pată albastră printre insule de culoare, acuarele delicate
Și un soare răsturnat peste silueta mea între nori
Așteptând încă o Primăvară frivolă adusă de cocori!
Ce indecentă despărțire, ce exuberantă regăsire…

AUTOR : IOAN CRISTINEL ZAHARIA