Își pierd drumul !

Sunt născută-in prag de seară 

Într-o zi de primăvară.

Poate mama m-a ales 

Dintre miile de flori

Îmbătată de culori.

Poate s-a rugat de vânt 

Să-mi  de-a voie să cuvânt

Slovă ,frază apoi carte 

Le-am avut mereu aproape

În suflet  le-am făcut loc.

În loc să plâng ,să doinesc 

Ca să uit cât pătimesc.

Știri venite către seară,

Iz de nouă primăvară

Naște cercuri colorate

Tipărite ca într-o carte.

Flueră pala de vânt

Eveniment trecător

Raza  scântee în soare

Ici și colo flori apare.

Cântă cucul într-o vâlcea

Imortalizată-i clipa.

Totu-i feriee,minunat

Acord fin  în cer înalt.

Când îmi este dor de viața mea trecută,

Mă ajută gândul, purtându-mă departe,

Pe potecile înguste dintre livezi și vii,

Pe unde, anii copilăriei, m-au purtat întâi.

Amintiri legate de nucul de la vie ;

De voiam să mă pierd, pe lângă sat

Mă chema parcă falnicul pom 

Cu ce descântece, atrăgea un pui de om?

Pe crengele lui erau, cuiburi mititele

Urcam sprintem și mă uitam la ele,

Păsările cloceau, nu se mai temeau

Uitându-mă așa, mai și ațipeam.

Mă urcam spre vărf, și mă simțeam mare

Norii mă umbreau, mă apărau de soare,

Dragii mei părinți, știau unde sunt,

Crengile mă legănau ușor, din fluier să cânt.

Pe unde am umblat, l-am avut în minte,

Nucul meu, pom cu daruri sfinte,

Te-am regăsit în timp, tot mai însingurat 

Mi-a fost dor de tine, dar nu te-am uitat !

Ne bucurăm că a venit primăvara, deși e tare capricioasă,

dar natura-i toară vie și ne bucurăm. Tot acum vom sărbători 

zilele Sf. Pște. Suntem credincioși sau nu , tot omul se pregătește 

pentru ele. În fiecare casă miroasă a cozonac, a pască și oul roșu 

e piesa cea mai importantă. E vremea să socializăm, să uităm dacă 

ne-am certat. Iubirea e cel mai nobil sentiment, Isus Hristos s-a 

sacrificat și ne-a iertat. Prieteni dragi - Hristos a înviat-.

Sunt zile frumoase de toamnă,

Inima, să ies afară mă indeamnă,

Mi-am propus, să iscodesc 

Câte flori mai înfloresc,

La sfârșit de toamnă?

În parcuri și pe alei

Ninse sunt,frunze de tei

Vântul le duce mai departe

Frunze vii, doar par moarte.

Dacă ai ști, cât îmi lipsești

Îmi apari ca un vis terminat 

Dar eu nici-o clipă nu te-am uitat

Mă aștept să apari cu-o floare

Să-mi ceri în schimib o sărutare....

Mă simt singură, parcu-i pustiu

Dacă ai ști ce doruri mă cheamă...

Sunt ochii tăi pe care i-am sărutat ;

Te caut mereu, să te întreb:

De ce nu vii?

        Am deschis ochii spre lume, într-un sat.

Viața, era simplă, dar de ajuns să nu ne plângem 

că nu avem ce pune pe masă, doar în cazul secetei 

din 1947.Erau datini și obiceiuri ce făceau viața frumoasă.

      Sătenii trăiau în respect și întrajutorare. Când tinerii 

însurăței își făceau casă, primeau ajutor de la rude sau 

vecini și-o terminau într-o vară. Cu organizarea clăcilor 

se rezolvau toate trburile grele, sau cereau mai multă durată.

     Și distracțiile erau multe, o ocazie de socializare, de prietenie.

Oamenii erau invitați la botez, la nuntă, la zi onomastică, la tăiatul 

porcului. Cei mai mulți se adunau la muncă, chemați la clăci 

care se termina cu cântece și joc, prilej de cunoaștere între 

tineri, urmau apoi logodnele, nunțile, botezurile.

     Comuna noastră, era așezată pe coasta unui deal pe malul 

Prutului. De la bun început strămoșii mei au avut avantaj :

apa curată a Prutului, necesară vieții, un lac cu pește, vânat,

papura și stuful din care si-au case,garduri.Tot ce trebuia pentru 

trai, natura a fost bine făcătoarea lor. 

     Lemnul, material folosit cu meșteșug, acoperea aproape toate nevoile.

    Câmpul producea hrana oricât de sofisticată era ea,

   Viile produceau licoarea, ce stârnește veselia și dă putere pentru munca

grea și obositoare.Cu cât ne-am civilizat, traiul a devenit mai complicat,

pretenții mai mari. Traiul acela, aproape primitiv aducea fericirea, omenia, iubirea.

   Omul acela iubea viața, pământul, natura, animalul, soția și copii erau viața și 

averea  lui. Noi, sau unii dintre noi ce iubim azi mai mult?

Dacă ploaia mi-ar aduce

Din cer un strop de fericire,

Aș ști să fac din el izvor

Să curgă cu iubire

Și te-aș ruga să vii cu mine

Să bem pahar după pahar,

Să ne-mbătăm de dragoste

Iar eu să trec al tău hotar

Și-apoi în lumea largă să fugim

Să ne iubim feriți de gura lumii,

Eu flori s-aduc, tu prunci să faci

Și să citim când ne culcăm..psalmii

.................................

Și norul a slobozit spre mine

Atunci când picuri am cerut,

În viață aducându-mi fericire

Și pe Maria...cum eu am vrut!

Usor sa trec, sa razam capul,
Incet sa plec, ca vine altul!
Am doar o zcuza tu zeci le ai
Sa fiu eu calm, asa-mi ziceai.

Desart privesc, dar nu de tot,
Sunt eu la rind, doar eu astept.
Sa fiu acum, dar poate miine?
Sa nu ma las, va fi si bine!

Si timpul zboara, tot mai rar,
Minute, clipe, ca zile-mi par.
Repet in glas, te vad in somn,
Acelasi vis in monoton.

Zaresc ciudat, imi zgirii ochii
De tine vreau ca sa m-apropii
Pasesc grabit - doar inainte
Acelasi vis - tulbur la minte.

Cind nori-apar, ragaz doresc
Un inceput imi construiesc.
Tu nu stiai ce simt si eu!
Acelasi vis, un curcubeu.

Să te privesc, Nonstop aș vrea,

Să te am lângă mine acum,

Să mă cuibăresc lângă tine, așa,

Cum numa cu tine acum.

Căldura trupului să o simt,

Și să mă topesc ușor, 

Urmează ceva, presimt,

Ușor, dulce, amor.

Buzele se întâlnesc, 

Și un fior mă apasă,

Mâinile de coapse se lipesc,

În inimă focul iar se lasă.

Să ne iubim neîncetat,

Până la răsărit de soare,

Gândul mi-e invadat,

De filme răpitoare.

Și dacă  iubirea ar fi un râu de lumină,

curgând prin universul nostru tăcut,

ne-ar purta în unduiri nesfârșite,

peste malurile timpului,

în abisuri de stele și nopți înfrânte.

Și dacă iubirea ar fi o stea de argint,

ne-am apleca cu pleoape grele de dor

peste licărul ei tremurat,

ascultând muzica nevăzută

a clipei care ne leagă fără margini.

Și dacă iubirea ar fi vântul etern,

ne-ar mângâia cu tăcerea sa densă,

ar risipi umbrele îndoielii,

ar aprinde ecouri de fericire

în toate spațiile dintre noi.

Dar iubirea există,

în valurile inimilor care se caută,

în șoapta ascunsă a gesturilor,

în felul în care universul ne învârtește

într-un dans de lumini și dor.

Și dacă iubirea ar fi legea tăcerii,

atunci despărțirea nu ar fi sfârșit,

ci o simfonie gravă și pură,

în care dorul devine rază,

iar timpul - o oglindă infinită

care ne apropie dincolo de lume.

Am întrebat pe soare cum e să arzi milenii

Și mi-a răspuns cu-o rază: ca să trăiți decenii

N-am înțeles răspunsul și-am întrebat și luna

Cum e să fi-nghețată când soare te-ncunună

S-antors cu partea neagră, nu m-a băgat în seamă

Pe semene-i ocupată s-aducă vise-n grabă

Am întrebat o frunză de-i bine-a fi o vară

Răsapunse dându-mi aer: ca să mai cresc o creangă

Am întrebat și apa de ce-i atât de-adâncă

Zice: să-nveți să cauți în mintea ta nătângă

Plecă apoi spre nori, în stropi se-ntoarse-n luncă

Scurgându-se în mări, se-nvârte-n dor de ducă

Am întrebat pământul de-i greu să fie greu

Din plug rânji la mine c-am să-l ajut si eu

Degeaba fug de-aiurea, îl simt, e sub picioare

Oprindu-mă mă-ntreb de mai am întrebare

Ce mi-au răspuns e clar, nimic nu-i fără treabă

Mai am de întrebat de ce îmi ești tu dragă

Și-am întrebat iubirea cum vine nechemată

În inimă mi-a-nfipt fără răspuns săgeată

Și-acum o port în mine, mă-mpunge, mă îmbată

Și-am întrebat săgeata unde-i a ei surată

Mi-a spus: n-a nimerit, căzută e-ntr-o baltă

Totul pare cu rost, numai săgeata-i oarbă

Aș vrea să fiu răpit din lumea asta,

Să mă ascund în pleoapa ta târzie,

Unde lumina moare în tăcere

Și numai dorul mai îndrăznește să vie.

Să-mi fie somnul tremur de ființă,

Să nu mai știu ce-nseamnă să respir,

Să curg prin tine, fără conștiință,

Ca un păcat ce caută iubir.

Mi-e sufletul o rană ce te strigă,

Și-n fiecare gând te nasc din nou,

Tu — înger ars pe marginea de sticlă,

Eu — cel ce moare, rămas ca un ecou.

Și dacă dragostea e doar durere,

Atunci mă las ucis de ea, tăcut,

Să fiu o umbră, prinsă între ere,

Ce te iubește...dar n-a existat niciodată, de fapt.