De la tine

Mă uit la tine și clipesc prea des,

De parcă mi-ar fi teamă

Că, dacă clipesc mai lung, o să dispari

Și-o să-mi rămâi încurcată printre gene

Sau o să-ți ascunzi ochii frumoși

La adăpost sub ochelari.

Nu știu niciodată

La care apus din ochii tăi să mă opresc,

Așa că aleg să clipesc, să tot clipesc…

Până când, dintr-un ochi de-al tău,

Se naște un infinit

Și apusul, debusolat,

Se transformă în răsărit.

Cum poți fi, în același timp,

Atât de frumoasă și atât de deșteaptă,

Și drăgălașă, și blândă,

Și elegantă, și serioasă,

Și nor, și scânteie,

Și copil, și femeie?

Am încercat, clipind, să te învăț pe ascuns,

Dar mi-am dat seama că n-am ochi de-ajuns,

Iar celor pe care îi am

Le este deja dor de tine, nespus.

Mă gândeam că dacă-am fi doi fulgi de nea,

N-aș vrea niciodată de pământ să ne atingem,

Aș vrea să ne oprim pe un vârf de copac

Și să privim împreună cât de frumos ninge.

Tu ai râde și mi-ai spune cât de mult iubești iarna,

Eu ți-aș arăta fulgii mari, mii…

Tu m-ai ruga să ne oprim o clipă

Că avem obrajii fierbinți, nasurile roșii,

Și ți-e teamă că am putea răci.

Stăm așa un moment,

Buzele ne sunt deja dezghețate,

Lăsăm frigul să ne muște

Nu mai suntem din zăpadă.

Și-atunci observ că ne ținem strâns de mână,

Și îți șoptesc la ureche, în timp ce se face cald,

Că fulgii de zăpadă nu răcesc,

Doar se topesc… de drag.

Așa, ținându-ne de mână,

Ne cuprinde vântul și ne împinge

Spre o lume albă, curată,

Unde ne iubim și chicotim privind

Cum dansează în aer ceilalți fulgi de zăpadă.

Mi-am zis că dorm devreme, gata,

Dar somnul… s-a ascuns ca un copil,

Că m-am gândit la tine mult,

Și uite-așa s-a dus, tiptil.

Cu ochii plini de stele albastre,

Așa, fără motiv anume,

Mi-ai furat somnul, nu-i nimic,

Că-i cel mai dulce furt din lume.

Am tendința să iubesc în semne de exclamare. Atunci când simt că ceva mă apasă, pun semnul exclamării la finalul emoției sperând să sperii gravitatea ei cu altă gravitate.

În teorie se spune că dacă nu ai nimic bun de spus, să taci… dar tot în teorie se spune că inversul cuvântului depresie este expresie. Și atunci ca să respecți ambele teorii iei din prima teorie partea cu “nimic bun de spus” si din a doua partea cu “expresie”

și iese ceva ce nu ar trebui spus, dar care are nevoie să existe în cuvinte concrete.

Poate pentru că tăcerea doare când se tace . Se construiește singură din durere, se așază în cele mai întunecate colțuri și începe să vorbească când prinde ocazia. Iar când în sfârșit prinde glas, cuvintele nu mai ies ordonate, ies obosite, frânte, uneori prea dure. Nu pentru că așa vrei, ci pentru că așa știe tăcerea care a tăcut prea mult să vorbească.

Tăcerea care nu a fost întrebată niciodată ce o face să tacă atât este catalogată ca fiind rea și niciodată ca durere. Poate de aceea ne grăbim și judecăm oamenii atât de ușor după felul în care izbucnesc și nu după felul în care au rezistat până să izbucnească. Astfel se naște un poem ce se vrea a fi întreg, dar de fapt ai văzut și tu, iese un dezastru.

Eu nu pot să înțeleg multe din câte se întâmplă în lume, nu pot să înțeleg de exemplu cum unii spun că animalele nu au suflet doar pentru că nu știu să vorbească… nu știu cum unii își înving frica si învață să piloteze avioane… cum unii încearcă să cucearească Everestul știind că a omorât atâtea persoane… cum te-am lăsat singură crezând că nu vrei să vorbești cu mine pentru că pentru tine (știu că o să sune dramatic) sunt o povară.

dar știi ce știu să fac?

Știu să îți scriu scrisori bune de dragoste, știu să îți scriu poezii în care fiecare cuvânt se luptă să rămână cât mai mult pe buze la tine, știu să fac rime în gândul meu înșiruind lângă numele tău unele dintre cele mai frumoase cuvinte, știu și să accept că locuiești în interiorul meu mai mult decât oricine, mai mult decât mine.

Sper că știi că nu sunt un om rău și nici nu consider ca tu ești sau ai fost. Nu am vrut niciodată să te rănesc, dar dacă am făcut-o (și știu că am făcut-o)… îmi pare așa de rău. Îmi pare rău că în loc să am grijă de inima ta, au existat momente în care am apăsat exact acolo unde te durea.  Îmi pare rău că am devenit omul care te-a făcut să suferi. Că poate te-am făcut să te simți neînțeleasă, singură și vinovată. Dacă aș putea aș lua toate astea înapoi instantaneu.

Singurul lucru pe care nu-l retrag totuși…

Orgoliul tău e un pic mai mare decât al meu 😉

Te iubesc sufletul sufletului meu.

Unul pe lângă altul,

Ca o pregătire în toi,

Gândurile își întorc gândul

Parcă și mai mult înspre noi.

Și n-aș putea să gândesc altceva,

Pentru că ar fi nedrept

Să gândesc la ce-i în lume așa

Știind că nu le pot iubi suficient,

Nu pentru că n-ar fi suficientă dragoste în mine,

Ci pentru că toată este numai pentru tine.

Trec în noaptea asta pe la tine ca o stea căzătoare,

Nu vreau să-ți spun prea multe, numai un pic,

(Deși… am ceva să-ți spun, îți sunt datoare)

Mai întâi vreau să-ți trimit un pupic 💋,

Gata, acum îți spun, de fapt o să-ți șoptesc,

Noaptea îmi este complice și mă folosesc de liniștea ei să-ți spun ce aveam de spus…

TE IUBESC 🥺!

(Ți-a ajuns pupicul? Dacă nu, închide ochii, o să mai încerc încă-o dată, dar ai grijă că de data asta nu mai au control, ahhhhhhhh, avalanșa de pupici 💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋💋)

Dragul meu fulg de nea,

Coboară-mi din gând,

Pe-un colind sau pe-o stea,

Să te prind în mâini.

Să te port în palmele mele,

Să-ți cânt colinde cu dor,

Fulg de nea, visător.

Fulg de flori.

Să-ți urez Crăciun senin,

Dulce alb, luminos,

Îmi lipsești atât de mult,

Fulg de gând frumos.

Să stăm împreună un ceas,

Printre colindători,

Să-ți mângâi obrajii roșii de la ger,

Fulgul meu zâmbitor.

Să stăm numai noi,

Printre oameni de zăpadă,

Să ne strângem în brațe tremurând de frig,

Fulg de nea, să nu te topești niciodată.

Dulce alb pe pământ,

Fulg de nea, fulg de gând.

Fulg de nea, fulg de dor,

Fulg de nea, fulg de gând, fulg de flori.

Lumina din zori o îmbracă în șoapte,

Când umbrele nopții dispar tremurând,

Pășește agale, cu gesturi leneșe,

Ca o nălucă prin gânduri trecând .

Mătasea subțire alunecă lent,

Pe umerii calzi, desenați în păcat,

În fiecare privire e un jurământ,

Un templu păgân ce trebuie adorat.

Nu cere permisiune și nu vrea iertare,

E regină pe clipa ce curge rebel,

O dulce otravă, o veche licoare,

Ce leagă destine cu lanț de oțel.

Dar visul se frânge când ochii deschid,

Iar camera-i goală și rece, de gheață,

Pe patul curat doar un iz de parfum,

O simplă iluzie prinsă în ceață.

Ma simt a fi in intuneric

Si inchid ochii

Sa ma trezesc in lumina

Dar negru se combina.

Negru:

Negru ce il port

Ma caracterizeaza

Imi descrie sentimentele

Ce-n mine vibreaza.

Amarul:

Din-nauntrul meu

Se scurge-acuma rinduri

Si urma umbrei , chipul ei

 Ramine-a fi doar visuri.

Te-am visat aseară-ntr-un vis

Ce părea a nu se mai termina niciodată,

Ne plimbam printr-o pădure de vis

Ce părea a fi cea mai minunată vreodată.

M-ai cuprins uşor de mână,

Fără a-mi da seama la-nceput,

Am simțit trecând pe lângă mine-o lună,

Fără a mă gândi că a fost doar un moment scurt.

Şi uite-aşa, o iubire nemaisimțită s-a născut

În sufletele noastre arzătoare

Şi uite-aşa, inima ta dăruită mi-e scut

În viața asta neiertătoare.

Într-un trecut de demult, doi îndrăgostiți,

Împreună într-o poveste de iubire s-au ivit.

Un băiat și-o fată, suflete unite-n dorinți,

Semănând în grădina lor, câte-un dor nemaipomenit.

Au crescut împreună, ca florile din soarele blând,

Cu razele de dragoste îmbrățișându-i tandru, în gând.

În ochii lor strălucea o stea călăuzitoare,

Dar drumul lor se pierdea, în umbra unei dorințe.

Înflorind iubirea, au sădit în fiecare colț,

Flori delicate, în culori de rouă și de stele,

Dar destinul fără milă a frânt iubirea

Când ea a ales să plece pe altă cărare.

Acum drumul lor, cândva plin de flori adânci, 

E pustiu și gol, lăsând în urmă doruri reci

Acolo unde iubirea lor înflorea senin,

 Sunt doar petale uscate, cum totul e sfârșit.

                                            31

Petalele căzute, semn al iubirii pierdute,

Sunt acum amintiri, cu tristețe reproduse.

În sufletul băiatului, o durere adâncă zace,

Căci iubirea lor s-a risipit, într-o clipă, în noapte.

Dar chiar și în tăcere, în acest întuneric greu,

Iubirea lor rămâne vie, în amintirea lor mereu.

Drumul lor pustiu, cu flori ofilite în urmă,

E simbolul tristeții, al unei iubiri ce-a pierdut o luptă.

Везде мы слышим только одно —

считающийся смыслом жизни.

Ищем в каждом человеке

это лёгкое парение,

ведущее к щекотке бабочек в животе,

которая становится

пыткой наших мыслей.

Revino din rău și din noapte,
Iubita mea - umbra dintâi,
Lumina pe veci ne desparte,
Deși-mi ești legată-n călcâi.

Te am doar atunci când, în neguri,
Cobor ca nebunul Orfeu,
Da'-n rest, la lumeștile reguli,
Mă plec și te caut mereu.

Nimic nu se-ntâmplă din milă,
Cu tot imposibilul, sper!
Eu – nemuritor, tu – fragilă
Chemare și dulce mister.

Ce strâmbă e legea luminii,
Ce-mparte iubirea la doi!
Cu toate poverile vinii,
Te cer pentru tot înapoi.

Ascultă, deci, vechea dorință,
Când forțele trupului scad,
Eu – laș candidat la ființă,
Tu – umbră scăpată din Iad.