Când cântă pământul
Când cântă pământul,
Şi pasărea tace,
Fur liniştea lunii,
Şi-o ascund în găoace.
Când tace dumbrava,
Şi pasărea cântă,
Fur liniştea serii,
Ca ea să m-ascundă.
Când tace pământul,
Şi pasărea-i dusă,
Razele albe ale lunii,
Îmi pătrund pe sub uşă.
Când cântă dumbrava,
Şi pasărea vine,
Pre-umblu pământul,
Cu luna în mine.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 24 сентября 2023
Просмотры: 802
Стихи из этой категории
QUO VADIS MELANCOLIE, QUO VADIS
De unde vii melancolie,
,,Unde te duci? ,, adesea te-am întrebat.
Nu năvăli a mea gândire
Și lasă-mă, azi, să fiu înseninat.
Mă învăluie timpul de ieri
Cuibărit în a mea copilărie,
Încă zglobiu, nu m - a părăsit
Vrea răsplătit în clipe de-amintire.
Cât timp mai stai melancolie
și bătrânețea mea încotro o duci ?
Nu vreau cărările uitării
Și nici într-un amfiteatru cu năluci.
Întortocheate-s drumurile
Ce duc spre iminenta înserare ,
Dangăt de clopot din alamă
Trezește norii dintr-o așteptare .
Pasul și visarea s-au oprit
Recitesc destinul ce mi s-a promis
Întrebarea este un ecou
Destin!
Vorbesc și gândul îmi ascult
Cum inima pulsează pentru tine,
Iubire și dragoste făr 'de sfârșit
Și simt că-s mulțumit cu mine.
Și cum n-aș fi eu fericit pe lume
Când tu ești jumătate din întreg,
Ești floarea visului de dimineață
Pe care am știut când s-o culeg.
Mi-ai apărut pe timp de toamnă
Și mi-ai pătruns adânc în suflet,
O muză ce versul mi l-a inspirat
Și m-am trezit al tău iubit...poet.
De-atunci n-am încetat a scrie
Și pune pe hârtie ce m-a atins,
Iar de mi-a fost bine sau greu
Am plâns, am râs și am învins.
Acum ne prețuim unul pe altul
Că ne avem și zilnic mulțumim,
Celui de Sus, când rugă înălțăm
De cum trăim...cu-al nost' destin!
Te-aș mai fi iubit
Dacă știam că e ultima dată când te mai privesc
M-aș fi uitat mai mult la tine, să-mi amintesc
Cât mai iubit și cât de mult eu te-am iubit
Te-aș fi iubit dar noi n-am mai vorbit
Timpul doare și mie nu-mi mai trece
De dragoste-s frântă înghețată rece
Nicăieri nu-i ca la tine, acasă
Nu-i nimeni să-mi zică că-s a ta frumoasă
Tu vreau să-ți găsești ce-ți dorești
Te-aș fi iubit acum când îmi lipsești
Că ai fost al meu iubit
Pentru mine atunci cel mai potrivit
Hainele tale încă le mai țin
Să te chem mă tot abțin
Iubeam la tine tot , nu ști cât doare
Tu te mai gândești la mine oare ?
Te-aș fi iubit mai mult dacă ai fi vrut
Ți-aș fi cerut încă un sărut
Dacă știam că n-am să te mai văd vreodată
Te-aș mai fi iubit măcar odată
Cioburi de vise
Visez cu ochii deschiși ades
Că trăiesc într-o altă lume...
Una în care iubirea nu mai are hotare,
Si... unde pentru ură nu mai există nume.
Visez că fericită dansez
În câmpul de păpădii, cu tălpile goale
Si cânt cu păsările-mpreună-armonii
Pentru soare.
Si... mai visez că trăiesc
Cea mai frumoasă poveste de dragoste:
Unde trădare nu e, și nici supărare.
Unde tu îmi promiți și te ții de cuvânt.
Si-apoi, deschid alene ochii
Trezită de-ale soarelui raze,
Si tristă observ cum cad la pământ cioburi de vise...
Sunt visele mele prăfuite de timp
Si sparte în zeci de bucăți ascuțite.
Reunire
Cu răni deschise calc pe spini de gheață,
Iar sângele-mi încheagă în umbra morții,
Din carnea-mi vie cad bulgări de verdeață,
Ce înverzesc în rai un pom din dosul porții.
Și rănile mă dor mereu iubita mea mireasă,
Iar doctorii-au plecat și mă-ngrijește luna,
Vreau în pustiul ei să-mi construiesc o casă,
În care apoi stingheri să stăm pe totdeauna.
Dar simt că ți-a ajuns prin preajmă otrava lumii,
Căci rana-mi sângerează cu ale tale lacrimi,
Și-aș vrea de aici să mă cobor pe raza lunii,
Să intru prin fereastră să-ți oblojesc din patimi.
Deodată simt că Luna stă, și nu se mai învârte,
Iar rana îmi dispare nefiresc în os și carne,
Și-un înger de lumină bătând din aripile scurte,
Sună sfârșitul lumii din trâmbițe și goarne.
Cu rana vindecată cărând pustiu-n spate,
Privesc prin univers cum cade steaua ta,
Și alerg înspre Demiurg cu palmele crăpate,
Să-L rog să te trimită, aici în lumea mea.
N-am planuit nimic din toate acestea
Cred că am fost greșit înțeles.
Dreapta socotință și virtutea
Nu mi-au fost niciodată prietene.
Eu nu voiam altceva decât să vagabondez,
Printre vulcani extatici cu creste împietrite;
Întins pe capota unei rable, să fumez o pruncucigașă,
Ca tigrii bengali sau ca avalanșele,
Să trăiesc în pustiu, rănind cu picioarele mele,
Depărtările, până la carne.
Luna lui Lorca sau o femeie neagră,
Să fie cafeaua tare cu care adorm
În zațul zilei, când milioane de ochi
Mă privesc pentru totdeauna.
N-am plănuit nimic din toate acestea.
QUO VADIS MELANCOLIE, QUO VADIS
De unde vii melancolie,
,,Unde te duci? ,, adesea te-am întrebat.
Nu năvăli a mea gândire
Și lasă-mă, azi, să fiu înseninat.
Mă învăluie timpul de ieri
Cuibărit în a mea copilărie,
Încă zglobiu, nu m - a părăsit
Vrea răsplătit în clipe de-amintire.
Cât timp mai stai melancolie
și bătrânețea mea încotro o duci ?
Nu vreau cărările uitării
Și nici într-un amfiteatru cu năluci.
Întortocheate-s drumurile
Ce duc spre iminenta înserare ,
Dangăt de clopot din alamă
Trezește norii dintr-o așteptare .
Pasul și visarea s-au oprit
Recitesc destinul ce mi s-a promis
Întrebarea este un ecou
Destin!
Vorbesc și gândul îmi ascult
Cum inima pulsează pentru tine,
Iubire și dragoste făr 'de sfârșit
Și simt că-s mulțumit cu mine.
Și cum n-aș fi eu fericit pe lume
Când tu ești jumătate din întreg,
Ești floarea visului de dimineață
Pe care am știut când s-o culeg.
Mi-ai apărut pe timp de toamnă
Și mi-ai pătruns adânc în suflet,
O muză ce versul mi l-a inspirat
Și m-am trezit al tău iubit...poet.
De-atunci n-am încetat a scrie
Și pune pe hârtie ce m-a atins,
Iar de mi-a fost bine sau greu
Am plâns, am râs și am învins.
Acum ne prețuim unul pe altul
Că ne avem și zilnic mulțumim,
Celui de Sus, când rugă înălțăm
De cum trăim...cu-al nost' destin!
Te-aș mai fi iubit
Dacă știam că e ultima dată când te mai privesc
M-aș fi uitat mai mult la tine, să-mi amintesc
Cât mai iubit și cât de mult eu te-am iubit
Te-aș fi iubit dar noi n-am mai vorbit
Timpul doare și mie nu-mi mai trece
De dragoste-s frântă înghețată rece
Nicăieri nu-i ca la tine, acasă
Nu-i nimeni să-mi zică că-s a ta frumoasă
Tu vreau să-ți găsești ce-ți dorești
Te-aș fi iubit acum când îmi lipsești
Că ai fost al meu iubit
Pentru mine atunci cel mai potrivit
Hainele tale încă le mai țin
Să te chem mă tot abțin
Iubeam la tine tot , nu ști cât doare
Tu te mai gândești la mine oare ?
Te-aș fi iubit mai mult dacă ai fi vrut
Ți-aș fi cerut încă un sărut
Dacă știam că n-am să te mai văd vreodată
Te-aș mai fi iubit măcar odată
Cioburi de vise
Visez cu ochii deschiși ades
Că trăiesc într-o altă lume...
Una în care iubirea nu mai are hotare,
Si... unde pentru ură nu mai există nume.
Visez că fericită dansez
În câmpul de păpădii, cu tălpile goale
Si cânt cu păsările-mpreună-armonii
Pentru soare.
Si... mai visez că trăiesc
Cea mai frumoasă poveste de dragoste:
Unde trădare nu e, și nici supărare.
Unde tu îmi promiți și te ții de cuvânt.
Si-apoi, deschid alene ochii
Trezită de-ale soarelui raze,
Si tristă observ cum cad la pământ cioburi de vise...
Sunt visele mele prăfuite de timp
Si sparte în zeci de bucăți ascuțite.
Reunire
Cu răni deschise calc pe spini de gheață,
Iar sângele-mi încheagă în umbra morții,
Din carnea-mi vie cad bulgări de verdeață,
Ce înverzesc în rai un pom din dosul porții.
Și rănile mă dor mereu iubita mea mireasă,
Iar doctorii-au plecat și mă-ngrijește luna,
Vreau în pustiul ei să-mi construiesc o casă,
În care apoi stingheri să stăm pe totdeauna.
Dar simt că ți-a ajuns prin preajmă otrava lumii,
Căci rana-mi sângerează cu ale tale lacrimi,
Și-aș vrea de aici să mă cobor pe raza lunii,
Să intru prin fereastră să-ți oblojesc din patimi.
Deodată simt că Luna stă, și nu se mai învârte,
Iar rana îmi dispare nefiresc în os și carne,
Și-un înger de lumină bătând din aripile scurte,
Sună sfârșitul lumii din trâmbițe și goarne.
Cu rana vindecată cărând pustiu-n spate,
Privesc prin univers cum cade steaua ta,
Și alerg înspre Demiurg cu palmele crăpate,
Să-L rog să te trimită, aici în lumea mea.
N-am planuit nimic din toate acestea
Cred că am fost greșit înțeles.
Dreapta socotință și virtutea
Nu mi-au fost niciodată prietene.
Eu nu voiam altceva decât să vagabondez,
Printre vulcani extatici cu creste împietrite;
Întins pe capota unei rable, să fumez o pruncucigașă,
Ca tigrii bengali sau ca avalanșele,
Să trăiesc în pustiu, rănind cu picioarele mele,
Depărtările, până la carne.
Luna lui Lorca sau o femeie neagră,
Să fie cafeaua tare cu care adorm
În zațul zilei, când milioane de ochi
Mă privesc pentru totdeauna.
N-am plănuit nimic din toate acestea.
Другие стихотворения автора
Viețile-s deșarte…
Am adormit în zborul către tine,
Și-acum mie rău de atâta bine,
Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte.
Gândesc acum ce mult am mai iubit,
Și brusc din zboru-mi m-am oprit,
Căci și iubirea are un fel de moarte,
Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!
Prea mult cu ochii cufundați în carte,
Deodată m-am trezit că ești departe,
Și soarta manifeste peste tot împarte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte,
Iar fiecare arde-n propriul univers,
Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.
Redestinare
Du-te pădure şi fă-te copac,
Aruncă-ţi crengile peste câmpie,
Şi lasă-mă-n pustie să zac,
În cântec surd de ciocârlie.
Du-te pârâu şi fă-te izvor,
Mistuie-ţi apele în deşertul arid,
Şi lasă-mă-n tihnă aicea să mor,
În albia secată sub un soare torid,
Purcede jăratec şi fă-te scânteie,
Împrăştie-ţi cenuşa peste oceane,
Şi adu lângă mine orice femeie,
Să-ngroape în abisuri ale mele ciolane.
Purcede măicuţă şi fă-te copil,
Supusă, acceptă jurământul cel cast,
Pe veci să trăieşti oriunde-n exil,
Iar eu nicicând să nu pot să mă nasc.
Du-te lumină şi fă-te atom,
Orbeşte Pământul pentr-o clipită,
Să rămân numai eu, ultimul om...
Şi să-L duc pe Dumnezeu în ispită.
Nimic nu strigă...
Începe casa să respire greu,
Sub urma pașilor care lipsesc,
Dar hainele, rămân mereu,
Iar eu, în lacrimi le privesc.
Cămașa stă, de parcă ieri a fost lăsată,
Cu umerii căzuți până-n podea,
Și parcă așteaptă să fie îmbrăcată,
Dar nu mai este acela ce-o purta.
Pe masa mică, un pieptene de os,
Se uită-ntrebător înspre oglindă,
Dar nu apare chipul cel frumos,
Și palma caldă care să-l cuprindă.
Pe raft, o pălărie stă-nclinată,
De parc-ar ști că îi lipsește fruntea,
Mi-e dor de tine dragă tată,
Și nu găsesc spre tine puntea.
Nimic nu strigă, totul a-nvățat,
Să moară în tăcerea dinăuntru,
La fel și eu, în mine-s cufundat,
Căci puntea simt că e-nlăuntru.
Plânset
Ești galbenă și tristă,
Ca toamna întârziată,
Strângi lacrimi în batistă,
Mărgăritar de fată.
Ți-e pasul zbor de flutur,
La fel ca blânda adiere,
Copacii încet se scutur,
Tu plângi numa-n tăcere.
Și sub al frunzei freamăt,
Tu storci a ta batistă,
Se aude-n cer un geamăt,
Iar toamna e mai tristă.
Mânate-n zbor de foame,
Trec păsări înspre sat,
Iar ochiul tău adoarme,
De lacrimă uscat.
M-am săturat...
M-am săturat de toate
și aș fugi oriunde,
departe de orașe,
spre pustnicii din munte,
să-mi plângă ochii-n ceruri,
iar buzele să-mi cânte,
să hibernez în geruri,
cu aripile frânte.
M-am săturat de toate,
și-aș alerga pe ape,
să mă ascund de gloate,
din mine să se-adape,
furtuni și adiere,
ninsori și multe ploi,
să văd apoi cum piere,
pământul de sub voi.
M-am săturat de toate,
de plânset și oftat,
de inima ce-mi bate,
când stau întins în pat,
de temeri și de spaimă,
de sfinți și erezie,
și m-aș dori o taină,
ori vers în poezie...
Vis...
În largul tăcerii, un tunet ascuns,
Îmi sună în piept ca un gând nerostit,
O clipă pierdută dintr-un vis nepătruns,
Deschide porți vechi spre un timp infinit.
Din pulberea nopții îmi fac un altar,
Cu stele asfințite și oceane de jar,
Iar gândul mă duce, străin și hoinar,
Prin somnul uitării, într-un vis secular.
Cu pasul pe umbre, sub cerul prelins,
Mă-nchin rugăciunii ce-n mine s-a frânt,
Dar glasul iubirii, din visuri desprins,
Purcede prin mine și intră-n pământ.
Și-n timpul acela când voi fi doar un dor,
Un cântec uitat între cer și pământ,
Voi veni printr-un vis, să te mângâi ușor,
Și cu tine, pe veci, voi semna legământ.
Viețile-s deșarte…
Am adormit în zborul către tine,
Și-acum mie rău de atâta bine,
Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte.
Gândesc acum ce mult am mai iubit,
Și brusc din zboru-mi m-am oprit,
Căci și iubirea are un fel de moarte,
Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!
Prea mult cu ochii cufundați în carte,
Deodată m-am trezit că ești departe,
Și soarta manifeste peste tot împarte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte,
Iar fiecare arde-n propriul univers,
Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.
Redestinare
Du-te pădure şi fă-te copac,
Aruncă-ţi crengile peste câmpie,
Şi lasă-mă-n pustie să zac,
În cântec surd de ciocârlie.
Du-te pârâu şi fă-te izvor,
Mistuie-ţi apele în deşertul arid,
Şi lasă-mă-n tihnă aicea să mor,
În albia secată sub un soare torid,
Purcede jăratec şi fă-te scânteie,
Împrăştie-ţi cenuşa peste oceane,
Şi adu lângă mine orice femeie,
Să-ngroape în abisuri ale mele ciolane.
Purcede măicuţă şi fă-te copil,
Supusă, acceptă jurământul cel cast,
Pe veci să trăieşti oriunde-n exil,
Iar eu nicicând să nu pot să mă nasc.
Du-te lumină şi fă-te atom,
Orbeşte Pământul pentr-o clipită,
Să rămân numai eu, ultimul om...
Şi să-L duc pe Dumnezeu în ispită.
Nimic nu strigă...
Începe casa să respire greu,
Sub urma pașilor care lipsesc,
Dar hainele, rămân mereu,
Iar eu, în lacrimi le privesc.
Cămașa stă, de parcă ieri a fost lăsată,
Cu umerii căzuți până-n podea,
Și parcă așteaptă să fie îmbrăcată,
Dar nu mai este acela ce-o purta.
Pe masa mică, un pieptene de os,
Se uită-ntrebător înspre oglindă,
Dar nu apare chipul cel frumos,
Și palma caldă care să-l cuprindă.
Pe raft, o pălărie stă-nclinată,
De parc-ar ști că îi lipsește fruntea,
Mi-e dor de tine dragă tată,
Și nu găsesc spre tine puntea.
Nimic nu strigă, totul a-nvățat,
Să moară în tăcerea dinăuntru,
La fel și eu, în mine-s cufundat,
Căci puntea simt că e-nlăuntru.
Plânset
Ești galbenă și tristă,
Ca toamna întârziată,
Strângi lacrimi în batistă,
Mărgăritar de fată.
Ți-e pasul zbor de flutur,
La fel ca blânda adiere,
Copacii încet se scutur,
Tu plângi numa-n tăcere.
Și sub al frunzei freamăt,
Tu storci a ta batistă,
Se aude-n cer un geamăt,
Iar toamna e mai tristă.
Mânate-n zbor de foame,
Trec păsări înspre sat,
Iar ochiul tău adoarme,
De lacrimă uscat.
M-am săturat...
M-am săturat de toate
și aș fugi oriunde,
departe de orașe,
spre pustnicii din munte,
să-mi plângă ochii-n ceruri,
iar buzele să-mi cânte,
să hibernez în geruri,
cu aripile frânte.
M-am săturat de toate,
și-aș alerga pe ape,
să mă ascund de gloate,
din mine să se-adape,
furtuni și adiere,
ninsori și multe ploi,
să văd apoi cum piere,
pământul de sub voi.
M-am săturat de toate,
de plânset și oftat,
de inima ce-mi bate,
când stau întins în pat,
de temeri și de spaimă,
de sfinți și erezie,
și m-aș dori o taină,
ori vers în poezie...
Vis...
În largul tăcerii, un tunet ascuns,
Îmi sună în piept ca un gând nerostit,
O clipă pierdută dintr-un vis nepătruns,
Deschide porți vechi spre un timp infinit.
Din pulberea nopții îmi fac un altar,
Cu stele asfințite și oceane de jar,
Iar gândul mă duce, străin și hoinar,
Prin somnul uitării, într-un vis secular.
Cu pasul pe umbre, sub cerul prelins,
Mă-nchin rugăciunii ce-n mine s-a frânt,
Dar glasul iubirii, din visuri desprins,
Purcede prin mine și intră-n pământ.
Și-n timpul acela când voi fi doar un dor,
Un cântec uitat între cer și pământ,
Voi veni printr-un vis, să te mângâi ușor,
Și cu tine, pe veci, voi semna legământ.