Mica Unire

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

C'est bon le vin rose

C'est bon le vin rosé,

Récolté l'automne plus tard,

Pendant la givre, pendant la neige,

Je bois beaucoup mais je ne devient pas ivre.

J'ai juré que je ne boirai plus,

Mais je ne peux pas m’abstenir,

C'est bon le vin, bien me plaît,

Je ne sais pas ce que je vais faire a la vigne.

Petit vin d'un fruit rare,

Monte dans la tête sans l'escalier,

Petit vin de raisins verts,

Fait l'homme bourré.

C'est bon le vin et délicieux,

Quand on le boit avec un bel homme,

Mais si l'on boit avec un laid homme,

Le vin s’arrête dans la gorge.

Fireşte,

S-a născut domneşte.

Ştefan cel Sfînt,

Ştefan cel venit.

A fost mulţumit

Cu vitejie, şi înţelept.

El a domnit

Şi a devenit vestit.

Fratilor, romani de pretutindeni,

Cat va dainui lumea sa nu uitati,

de-ale patriei locuri cinstite,

Fie ca e Marea Neagra, ori Carpati.

Nu uitati nici de parintii vostri,

Ce se sting incet de-al vostru dor,

De copiii rataciti pe strada,

Cautand pe mama sau pe tatal lor.

E ciudat strainul, iar munca e grea,

Far’ de rautate: vino-n tara ta!

Chiar de-i neagra painea si e traiul greu,

Cu dragostea familiei,te hranesti mereu.

Mult iubita tara, a fost cotropita,

De-a ei fii misei,care i-a crescut,

Intorca-se roata,aducand acasa,

Pe copiii nostri,inrobiti cum sunt.

Uniti in credinta si in rugaciune,

Muncind cu blandete si seninatate,

Birui-vom raul, birui-vom moartea.

Bucurosi ‘om trece, in viata prin toate.

Mai poate fi iubitã-aceastã ţarã,

Cu toate câte sunt cuprinse-n ea,

Cum o iubeau bunicii-odinioarã,

Privind-o ca pe cea mai sfântã stea?

Mai poate "românismul" fi o cinste,

El însuşi fiind privit ca un stigmat?

Mai figurãm pe-ale virtuţii liste

Cu-onoarea, care nouã ni s-a dat?

Cum poţi sã mai pretinzi integritate

Când mişunã cei lacomi şi nedrepţi?

Când se aprinde focul în cetate,

Ce linişte şi calm sã mai aştepţi?

Cei ce se ţin pe propriile picioare,

Nu lasã laşitãţii sinonim.

Dar dacã toţi fug, care mai de care,

Noi ce sã facem? Unde sã fugim?

O-aşa tendinţã, tot mai progresivã,

A maselor de culţi şi de inculţi,

Ne sugereazã o alternativã:

Sã facem şi noi ce fac cei mai mulţi.

Se afişeazã-o lume irealã,

Fãrãdelegi, în vãzul tuturor;

Şi creierul românului se spalã

Cu ştirile de la televizor!

E clar cã sunt ascunse-interese

De-a cufunda poporul în prãpãd;

Şi încercãri, din ce în ce mai dese,

De-a-nchide ochii celor care vãd!

Ce farmece bãbeşti, "de-a Babei-Dochii"

Popor creştin, cu oameni educaţi!?

Cum v-au convins sã vã închideţi ochii,

Sã nu vedeţi? Pe voi...care vedeaţi?

Cum de au reuşit sã se strecoare

Asemenea-ntuneric vinovat

Şi alte chestii manipulatoare,

De la colibã, pânã la palat?

Pe micile, pe marile ecrane,

Ni se aratã cât suntem de rãi.

Atrocitãţi, de-a dreptul inumane,

Înjurãturi, şi certuri, şi bãtãi...

Minciuna e prezentã la tot pasul

Scoţând, în faţã, oameni populari;

Şi, de la microfon, îşi drege glasul,

S-o poatã crede toţi: şi mici, şi mari!

Înfieraţii-acestei generaţii

Aruncã cu acid şi cu noroi,

Sã se urascã între dânşii, fraţii,

Sã ne scârbim, noi înşine, de noi.

Noi nu ne asumãm aşa osândã

Ci renunţãm chiar astãzi, la pãcat,

Îndepãrtând pe cel ce stã la pândã,

Cu-ntoarcere spre Cel ce ne-a creat!

Sã preţuim aceastã scumpã ţarã,

Cu câte a-nzestrat-o Dumnezeu!

Sã nu ne mai vãitãm, spre cei de-afarã,

Şi nici sã nu fugim, când dãm de greu!

Noi nu suntem nici irecuperabili

Nici prãpãdiţi, stând toatã ziua-n geam!

Sunt, printre noi, atâţia inşi capabili

Şi virtuoşi şi iubitori de neam!

Sã iasã, dar, din mintea tuturora

Aceastã aberaţie cumplitã!

Vestiţi, s-audã fratele şi sora,

CĂ ROMÂNIA POATE FI IUBITĂ!

Dați-mi pastila mea de dor,

De dor de mamă și pridvor,

De dor de țară și de flori,

Al gliei strămoșești ogor.

Dați-mi pastila mea de dor

Să nu uit frate și popor,

Să nu-mi uit neamul românesc

Și vatra satului copilăresc.

Dați-mi pastila mea de dor

Să vizitez Carpații-n zbor,

Să văd din nou pământul sfânt,

Al inimii, frumos avut.

Dați-mi pastila mea de dor

Să văd al țării viitor,

Să văd copiii fericiți,

Să văd bunicii liniștiți.

Dați-mi pastila mea de dor

Să simt că mai trăiesc din nou,

Să simt miros de iasomie,

Să văd feciorii în câmpie.

Dați-mi pastila mea de dor

Să nu regret în veci al meu popor

Și-n clipa ce va fi să mor

Să mă îngropați în cimitirul gol.

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

Lätt rött vin är gott

Lätt rött vin är gott,

Skördas på senhösten,

Mer om frosten, mer om mannen,

Jag dricker mycket mer och blir inte full.

Jag svor att jag aldrig skulle dricka igen

Men jag kan inte hålla mig

Gott vin, gott jag gillar det,

Jag vet inte vad de kommer att göra med honom.

Sällsynt äppelvin

Han klättrar in i huvudet utan stege,

Vinesor av gröna boggier

Gör mannen osynlig.

Vinet är gott och gott,

När du dricker det med en snygg man.

Men om du dricker det med en ful man,

Vinet stannar i halsen.

Mă învelesc cu pătura nimicniciei mele
Și-adorm cu gândul dus la nemurire,
Mă plimb hai-hui, un Nu prin Univers,
Cu tolba mea de lacrimi și c-un vers.

Strecor din ușa galaxiei moarte
Un maldăr de caiete, gros,
Sunt toate gândurile mele,
Notate cu un scris frumos.

Un gram de om pentru eternitate,
Un mic caiet de poezii,
Las pentru omenirea toată
Un vis de om pentru cei vii.

S-a întâmplat în ‘907, pământul să ne cheme-n moarte.

Ne-alungă viața de la masă, ne biciuiește neîncetat,
Ne plâng copiii în pridvor, de foame urlă un popor.
Sus, în palate, ghiftuită stă boierimea mulțumită,
Ciocoii strică-un viitor, prin sate moare un popor.

Ne cheamă moartea ne-ncetat din iadul ăsta blestemat,
Ne plâng strămoșii sus, din cer biete schelete pe ogor.
La capitală, boiernașii se plimbă-nfofoliți în blană,
Iar în bordeiele de lut ne cere iarna greu tribut.

Ne-am răsculat în primăvară când moartea ne chema afară,
Am luat conacele prin luptă și am trecut boieri prin furcă.
Am pus pe foc o țară-ntreagă, voind ca toți să înțeleagă...
Cuțitul ne-a ajuns la os, nu mai răbdăm fără folos.

Armata a venit în sate, să ne întoarcă iar la sape,
Dar noi, sătui de pătimit, i-am înfruntat și n-am fugit.
Acum ne ține cimitiru-n brațe, ne-ascundem viii printre morți,
Se trage-n noi ca-n niște hoți, copiii plâng pe lângă porți.

M-am mutat dintr-o chilie în alta
de frica demonilor ce mă ispiteau
și așa am descoperit că în pustietate
toate poartă culoarea întunericului.

În lipsa iubirii și a îmbrățișărilor tandre
am acceptat îmbrățisarea morții,
cu zâmbetul unui om ce știe că dincolo
sunt mai frumoase petele de lumină.

Mi-am separat sufletul de ființă
în azurul unei dimineți de primăvară,
când fluturii și păsările puneau în scenă
un magistral spectacol anual.

Răbdătoare, eternitatea mi-a îmbrăcat sufletul
cu insomniile Universului,
iar pentru a nu simți singurătatea
m-a aruncat în chip de stea într-un ocean plin de stele.

De-aș ști să nu mai mor în viață,

Căci am murit de atâtea ori,

M-aș transforma în praf de stele,

Să fiu pe veci nemuritor.

M-aș transforma în întuneric,

Să nu mai văd nici umbra mea,

Iar ochii mei să fie luna

Ce luminează noaptea grea.

M-aș preschimba în apă pură

Să curg la vale din izvor,

Să mă sărut cu marea în zori

Și apoi să mă ridic la nori.

Grăunte de nisip m-aș face,

Ca vântul să mă poarte-n zbor,

Și la final eternitatea

Să mă transforme iar în om.

O piatră de mormânt îmi este gândul,

Din gânduri mi-am alcătuit mormântul,

Din sute de idei mi-am construit giulgiul,

Iar din tristeți mi-am terminat sicriul.

M-am îngropat în răsărit de soare

Când nimeni nu era pe afară,

Doar eu, o mică și neînsemnată vietate,

Îmi răcoream picioarele în moarte.

Am colindat cu umbra spiritului luna,

Am poposit apoi la fiecare stea

Și aș fi vrut să vă opresc pământul,

Căci nimeni nu a plâns la moartea mea.

M-am înfrățit în absolut cu Universul

Să născocim în doi o nouă stea,

În care să nu punem gânduri,

Iar eu să zac pe veci în ea.

*

Mi-am amintit fără să vreau trecutul,

Când ți-am văzut în praf de stele chipul,

Și-n ziua când lucram un colț de stea

Am hotărât să-ți vizitez ținutul.

Dar clipele se transformaseră-n ore

Și zilele se preschimbaseră-n ani,

Iar eu călătorisem mii de ani

Când am ajuns să văd din nou pământul.

De sus, din cerul plin de stele,

Am căutat să-ți văd iar chipul,

Dar fiindcă nu te-am mai găsit,

De întristare, m-am aruncat în mare.

Am creat din moarte poezie,

Iar din delir și nebunie

Am născocit azi pe hârtie

Un flux mortal de nemurire.

Am suferit în adormire

Și m-am născut în veșnicie,

Printre miresmele funebre

M-am rătăcit de mine.

Am rezistat prin a muri

Și m-am născut pentru a fi,

Am născocit din frică

Mormintele de sticlă.

Am plâns cu moartea-n noapte

Și m-am trezit departe,

Am căutat să mor

În iad să mă cobor.

Am căutat morminte

Punându-le în minte,

Am zăbovit la cruci

Citind cuvinte lungi.

Și m-am pierdut de tine,

Plecai la cer, copile,

Pierzându-vă pe voi,

M-am rătăcit în nori.

Am întâlnit pe-ai mei

Și pe străbunii tăi

Și-o să vă scriu de ei

De-o să găsesc condei.