Mica Unire

Am creat din moarte poezie,

Iar din delir și nebunie

Am născocit azi pe hârtie

Un flux mortal de nemurire.

Am suferit în adormire

Și m-am născut în veșnicie,

Printre miresmele funebre

M-am rătăcit de mine.

Am rezistat prin a muri

Și m-am născut pentru a fi,

Am născocit din frică

Mormintele de sticlă.

Am plâns cu moartea-n noapte

Și m-am trezit departe,

Am căutat să mor

În iad să mă cobor.

Am căutat morminte

Punându-le în minte,

Am zăbovit la cruci

Citind cuvinte lungi.

Și m-am pierdut de tine,

Plecai la cer, copile,

Pierzându-vă pe voi,

M-am rătăcit în nori.

Am întâlnit pe-ai mei

Și pe străbunii tăi

Și-o să vă scriu de ei

De-o să găsesc condei.

Tu, ți-ai făcut obișnuință
Să spui întruna mii și mii,
Arunci păreri fără să știi,
Cu silă, te alung când vii.

La poartă lacăt am să pun
Să mă aștepți mereu în drum
Și de dorești să îmi vorbești
Ajungi curând să te căiești.

Că limbă am și eu, să știi
Am chiar și darul de-a vorbi,
Încearcă să mai șuguiești
Că te reped de nu te vezi,

Iar dacă nu ți-a fost de-ajuns
Ca un afront ce mi-l aduci
Aduc și eu în schimb ceva
E palma mea pe fața ta.

Armonia vieții s-a pierdut la limita secolului,

Razele soarelui nu mai oferă aceeași alinare

Iar luna, cândva zâna bună a poveștilor cerești,

A alungat stelele din preajma astrului pământesc.

La mișcarea universului ce se dorește ireversibilă

Au răspuns generațiile trecute cu o tăcere absolută,

Însă azi, singurul răspuns viabil oferit de omenire

Seamănă mai mult cu un strigăt deznădăjduit.

Frica unei morții lente a depășit eul personal

Și s-a extins ca o plagă emoțională pe tot pământul,

Vietățile ce cândva dansau fericite valsul vieții

Poartă azi pecetea unei realității sumbre și macabre.

Copacii ce cândva erau seculari, azi sunt palide umbre

Ce își împărtășesc bătrânețea la vârsta adolescenței.

Apele dulci ce șerpuiau mândre spre mările cele mari

Își plâng caldura inundând din ce in ce mai mult pământul.

Pământul s-a preschimbat într-un mormânt comun,

Sinuciderea nu mai este un act de egoism barbar,

Dumnezeu a lepădat din grija sa, soarta întregii omenirii,

Creându-și un nou teren de joacă, mult mai departe.

O piatră de mormânt îmi este gândul,

Din gânduri mi-am alcătuit mormântul,

Din sute de idei mi-am construit giulgiul,

Iar din tristeți mi-am terminat sicriul.

M-am îngropat în răsărit de soare

Când nimeni nu era pe afară,

Doar eu, o mică și neînsemnată vietate,

Îmi răcoream picioarele în moarte.

Am colindat cu umbra spiritului luna,

Am poposit apoi la fiecare stea

Și aș fi vrut să vă opresc pământul,

Căci nimeni nu a plâns la moartea mea.

M-am înfrățit în absolut cu Universul

Să născocim în doi o nouă stea,

În care să nu punem gânduri,

Iar eu să zac pe veci în ea.

*

Mi-am amintit fără să vreau trecutul,

Când ți-am văzut în praf de stele chipul,

Și-n ziua când lucram un colț de stea

Am hotărât să-ți vizitez ținutul.

Dar clipele se transformaseră-n ore

Și zilele se preschimbaseră-n ani,

Iar eu călătorisem mii de ani

Când am ajuns să văd din nou pământul.

De sus, din cerul plin de stele,

Am căutat să-ți văd iar chipul,

Dar fiindcă nu te-am mai găsit,

De întristare, m-am aruncat în mare.

Mi-e moartea dusă la azil, senilă ca și mine,

Suntem dușmani, dar și nebuni, ținându-ne de mână.

Am poposit să ne-odihnim, măcar o săptămână,

Să împărțim același pat și masa cea din urmă.

M-a căutat cu înfrigurare atâția amar de ani,

De a ajuns să mă urască și să-mi blesteme viața,

Și m-a găsit din întâmplare, când mă jucam pe afară,

Cu un nepot și doi bătrâni, tovarășii mei buni.

De atunci suntem nedespărțiți, prin vânt și chiar prin ploaie,

Și-mi povestește de al ei drum, prin cerul plin de jale.

S-a procopsit cu acest blestem din pură întâmplare,

Când în grădina din Eden era un înger-domnișoară.

„Atunci, prea-bunul Dumnezeu, în mare supărare,

A hotărât să fiu eu îngerul ce-aduce întristare,

Și m-a trimis să rătăcesc, în veci, pe acest pământ,

Cu scopul unic și perfid să vă ucid pe rând.”

Să nu te temi când treci prin astă viață

Fără să înțelegi de ce te-ai fi născut,

Căci ți-ai pierdut carnetul tău de sarcini

În era când erai un simplu lut.

Când toți îți țipă „nu mai ești al nostru”

Pe drumul care duce nicăieri

Să nu te pierzi nicicând în necredință,

Căci libertatea ți-o trăiești în cer.

Acolo lângă stelele surate

Unde te-așteaptă vechii tăi strămoși

Când treci prin ceea ce îi spunem moarte

În Univers e casa sufletului tău.

Hai români în ziua sfânta a Unirii,

Cu toții, să nu mai gândim cu Ură,

Hora noastră fie-n sensul Iubirii,

Și stop să punem noi...la imposTură

Azi vreau unul pe altul să ne iubim,

Uniți la bine și la greu mereu să fim,

Pâinea de-i albă, neagră s-o împărțim,

Și multă bunătate în jur să dăruim

Imnul, noi să-l cântam sub tricolor,

Și-al lui mesaj să ajungă peste hotare,

Să afle toți că-n România e un popor,

Ce a luptat pentru Unire și Onoare

În timp prea mulți ne-au folosit ca slugi,

Pentru că noi de ,,frați" am fost vânduți,

Și sub papuc am stat pe perioade lungi,

Și-am dat avutul țării pe niscaiva bănuți

Și azi vedem, cum tara se vinde,

Către străini de cei aleși prin vot,

Și tot mai des, nimeni nu-l prinde,

Pe-acel ,,lobist" cinstit, ce nu e hoț

Acum, în zi de sărbătoare mare,

Să ne unim și viitor să construim,

Un neam puternic să devenim sub Soare,

Și pe vecie, români, stăpâni, aici, să fim!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

S-au strecurat, strâns printre dinți, blesteme

Adresa: socialismul, tiranul, tirania,

S-au blestemat, cartelele de pâine, rația savantă

Lipsa de căldură și-a luminii în case

Spaima și frica ne întrase în oase.

Ne acceptăm destinul, murise speranța,

Voiam cu ardoare deschisă cetatea,

Ne hipnotizase, capitalismul,America, occidentul

Dușman și ostil ne era prezentul.

Dar a venit schimbarea într-un decembrie tumultos 

Și totul și toate s-au întors pe dos,

Cu mic cu mare ne-am pierdut pe stradă,

Cu steaguri fără stemă, fără să se vadă,

Că armele dușmane, seceră florile vieții, 

Cade tineretul, înroșind  caldarâme

Deși nu voiam decât, mai multă căldură și pâine.

Din sute și mii de piepturi răsună 

Chemarea spre o viață mai bună

Triumfă dreptatea și omul e fericit

Ne părăsim vatra cu suflet rătăcit.

Iluzii deșarte căci noul stăpân 

Blestem face din viața bietului Român.

Dacă situația e tensionată și tristă,

Nu o pot influeanța cu nimic, sunt zero barat;

Manifestări pro- contra,demonstrații, greve, energii consumate,

Cei responsabili,nu văd, nu aud, le ignoră, îi dor în spate.

Ce se întâmplă în parlament, numai politică nu-i,

O mână de oameni manevrați, în înteresul cui?

A prins în ghere o țară  și-o strânge de-o doare,

Nu se poate elibera, o vezi că-și dă sufletul și moare.

Să lupți, nu ai nici-o sansă , cu cine ?

Mă resemnez, vremea noastră, s-a dus,

Dar nu mă pot împăca cu ideia nefastă,

România, cu istoria ei, va fi ștearsă de pe hartă?

Ce va urma, e o luptă fără izbândă,

Teritoriul țării au găsit, mușterii cui să-l vândă,

Tineretul e deja risipit pe cinci continente ,

Pe părinții din morminte, pe eroi, îi vindem și pe ei?

, 

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

Vinho tinto leve é bom

O vinho tinto leve é bom,

Colhido no final do outono,

Mais sobre a geada, mais sobre o homem,

Bebo muito mais e não fico bêbado.

Eu jurei que nunca mais beberia

Mas eu não consigo me segurar

Bom vinho, bom, eu gosto,

Não sei o que farão com ele.

Vinho de maçã raro

Ele sobe em sua cabeça sem escada,

Vinesor de bogies verdes

Torne o homem invisível.

O vinho é bom e saboroso,

Quando você bebe com um homem bonito.

Mas se você beber com um homem feio,

O vinho para na garganta.

Cum măi frate!?

Cum măi soro!?

Să te întreb 

Ce faci străine?!

Când vorbim aceasi limbă română

Iubim aceasi țară România 

Gândim românește

Iubim si suferim româneste 

Cântăm 

Chiuim 

Dansăm 

Radem,glumim si plangem românește 

Cum măi frate!?

Cum măi soro!?

Tu, care mi-esti frate si soră

Cum să-mi spui străine!?!

Noi care împărțim Carpatii

Râurile toate,

Pădurile

Lacurile 

Poteci si drumuri 

Cu praf de daci 

Venele Dunării

Trupul si chipul neasmuit 

Al Deltei 

Gura mării Negre Nesecată

Însăși vocea limbii române

Ea spiritul sacru născut in noi 

Odata cu noi 

Cu simturi 

Cu tot

Cum măi frate!?

Cum măi soro!?

Florin Ristea

03.02.2024

9:15

Un dor de casă mă apasă,

peste casa strămoșească.

Un suflet trist profund vibrează,

ca Duhul Sfânt ce-i pasă,

de țara noastră românească.

Ce-ai pățit tu scumpă țară,

că te văd atât de amară.

Oare poporul e de vină

că te privește fără milă.

Nu fii tristă țara mea,

eu sunt cu tine și voi lupta,

pentru glorie îmi voi da,

toată puterea mea.

Acum să privim cu bucurie,

cu toții către tine,

către patria noastră măreață,

iubită țară românească.

Nu există mai sfânt pe lume,

decât CREDINȚĂ și PATRIE,

pentru a noastră eternitate.

(Prof. Andrei GUȚU)