Rătăcire

Ți-am fost un frumos vis

Cândva spuneai chiar  tu

Acum pe cerul parcă stins

Din mine totul se pierdu.

E poate zbucium mult

Regretele nu sunt puține

Frumosul cel pierdut

Nu vru a mai rămâne.

Abisuri reci de gheață

Au răcit inima în piept

În țurțuri de speranță

Și dorul aprig e inert.

Minciuni parcă nevinovate

În scrum de falsă neputință

Încrederi duse ,măcinate

Îs mari furtuni în conștiință.

Cuvinte reci ,dure și grele

Rostite tăios fără rost

S-au cuibărit adânc și ele

În sufletul simțit anost.

Iubire mare ,patos ,dor

Trăiri poate adevărate

Acum firav se sting și mor

Și spui ,doar din păcate.

E lupta minții pe sfârșite

În prag înalt de renunțare

Pe drumuri șterse ,rătăcite

Va fi doar cruntă căutare.

Venim  plângând se pare

Și în întâia vizitâ în lume

Prin puritatea noastră mare

Ne mijim ochii fără un  nume.

Primim   un zâmbet rătăcit

Țintiți pe cerul din tavan

Gândim ori nu ,e totul încâlcit

Ne agățăm de viață cu elan.

Nu știm ce ne așteaptă

Nu că mult ar conta

Vom crește și îndată

Prin ceață vom căta.

Descoperim o lume

A noastră parcă nu-i

Am vrea parcă a spune

Eu sunt al nimănui.

Primești iubire multă

Ori nu primești deloc

Zâmbești ori te încruntă

În lume ai un loc.

Se pare că destinul

Ți-e scris pân să exiști

Nu știi dar tu ții firul

Pe care chiar te miști.

Să zăbovim puțin

Pe drumul chiar trasat

Să nu ne repezim

De timp ar fi păcat.

Mă poartă pașii către tine

Să mă desfăt cu briza ta

Nu știi dar ești un pic de bine

Peste toată trăirea mea.

Când susurul din valuri îți ascult

Mă pierd de tot ce eu eram

Mă faci pe mine doar să simt

Îmi dai ceva ce parcă așteptam.

Ești calmă dar și agitată

Îmi dai o liniște nebună

Mă fascinezi ,te simt vibrantă

Tăcerea mea poate să spună.

Primești pe soare să picteze

Un răsărit și un apus

Portrete vii să înrămeze

Pe clipa timpului ursuz.

Să te privesc o veșnicie

Aș putea fi doar fericit

Știu că e greu așa să fie

Mă bucur însă că te simt.

Ajuți uitarea mea să fie

Un mic crâmpei ,dară real

Și conștiința mea să știe

Că te iubesc nu în zadar.

Mă cheamă pescăruși spre tine

Mereu prin ei te voi găsi

Dar să păstrezi doar pentru mine

Un răsărit pentru o zi.

În dor etern de mângâierea ta

Se tot agită , a mea așteptare

Din hăul inimii dorința vrea 

Să ardă când te simte soare.

De beznă e pe calea fericirii

De dormitarea dă doar aripi frânte

Să pot măcar visa.gustul iubirii

Pe tine doar te am în gând ,în minte.

Aștept cu nerăbdare răsăritul

Cu năzuința zilei mai ușoare

În pace mi se pierde gândul

Că încălzit nici sufletul nu moare.

Habotnic par în așteptarea mea

Înțepenit în pasul ce doar stă pe loc

Îmi este leac doară venirea ta

Mi-e dat să îmi revin în al tău foc.

Te caut când te pierzi în nori

Lumina ta pesemne face bine

Arunci săgeți prin al lor pori

Și ei aduc ploaia doară cu tine.

Și de o zi prin raze mă dezmierzi

Exultă împăcată toată ființa mea

Alintător pe seară de te pierzi

Cu dor voi căuta în zori a te vedea.

Splendidul asfințit al tău

Aduce mult dorita tihnă

Te voi purta în visul meu

În noapte să îmi fii lumină.

Mă trezi bunica frate

Să-mi arate ,tu ce crezi?

Hin încoașe măi nepoate

Mă dusei și ce să vezi.

Era alb afară totul

Și pădurea și poiana

Rămăsei în prag nerodul

Cum privii în zare iarna.

Era ger chiar rău afară

Dar o liniște deplină

Încetase să mai cearnă 

Peste mantia cea fină.

Mă clinti o mână rece

Eu ț-am zâs să stai la jeam

Nu plânje că n-o să pleșe

Mă gândesc bleguț păream.

Eu desculț pe pragul ușii

Tremuram privind afară

Vez că-ț curg în gură mușii

Șâ în gât o sâ ti doarâ.

Venise iarna vicleană

Precum moșul zis Crăciun

În noapte ,fără de seamă

Eu dormii ca blegul tun.

Mă copchile fuji te-mbracă

Și-ai rămas bolând așa?

Pari chierdut di tot ,di parcă

Crezâ câ iarna asta-i ultima.

Frumoasa mea de neatins

Tu cu a ta lumină

Călătorești prin al meu vis

Și îmi aduci un pic de tihnă.

Lumină calmă și plăcută

Cu forme bine definite

Mereu tu dragă ești tăcută

În crusta boltei infinite.

Ești floare galbenă pe cer

Candoarea ta mereu e rece

Să vină noaptea eu doar sper

Și de ești tu să nu mai plece.

Când stele mii te înconjoară

Tu parcă ești și mai frumoasă

Și pari o pură domnișoară

Ce mă privește grațioasă.

La mine doar ,parcă privești

În astă noapte lungă

Lumina ta o țintuiești

Privirii să-mi ajungă.

Ești draga dulce nopții mele

Ce mă surprinzi mereu

Alintul gândurilor mele

La căpătâiul meu.

Când zorile aproape sunt

Se întrevăd în pragul dimineții

Te depărtezi ,eu pe pământ

Mă zbat în umbra ceții.

Asta e o poezie

Asa cum imi place mie

Din tristeti si suparari

Ca sa n-o iau pe carari.

Singuratate? Ce-i aia?

Nu stiti voi s-o apreciati

Sa ii simtiti greutatea

In zilele de luni si marti

Miercurea e tot la fel

De esti singur, nu-i usor

Si-apoi iata c-un picior

In groapa tristetii esti.

Scapi de-acolo cu povesti,

Povestiri si poezii

Si chiar carti pentru copii.

Orice, doar să uiti o clipa

Durerea-ti nemarginita.

Stramba-i poezia asta

De ma-ntrebi, nici nu imi pasa

Ca stau cu golul la masa

Si mananc bucate fade

Fara gust si fara sare,

Apoi plasmuiesc cuvinte

Tot la fel, fara de minte.

Imi alina doar tristetea

Si le admir frumusetea.

Cuvintele mele dragi 

Unde-i cucul ce de parcă ne suna-nainte?

Strămutat este și ș-a pierdut aminte..

Pițigoiu ce-n a lui veșnica sineală

Scutura pretutindeni jăratic desfătării!

Tot ce-a ramas e doar luarea-aminte amară,

Și preasfântul farmec al podoabei zării

Pedepsit vetustului și mării..

O, Mamă, de-aș putea să mai stau cu tine încă o dată... De-aș putea să mai aud glasul tău, să îți văd chipul și să îți spun cât de mult însemni pentru mine. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun și atâtea clipe pe care aș fi vrut să le mai trăim împreună.

O, Mamă, de ce ai plecat? De ce m-ai lăsat singur cu această durere în suflet? Uneori, inima mea caută răspunsuri, dar nu găsește decât lacrimi și dor. Îmi este greu să înțeleg de ce viața ne desparte de cei pe care îi iubim. Dar sper și mă rog ca tu să fii într-un loc mai bun, într-un loc de pace, unde nu există durere, lacrimi sau suferință.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să îți dea odihnă și liniște. Iar eu voi păstra amintirea ta în inima mea atât timp cât voi trăi. O, Mamă, de-ai fi mai stat cu noi puțin, de-am mai fi avut timp să vorbim, să râdem și să fim împreună. Dar timpul pe care Dumnezeu ni-l dă este uneori un mare mister, iar omul nu poate înțelege toate căile Lui.

Mamă, iartă-mă pentru toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Iartă-mă pentru cuvintele pe care poate nu ar fi trebuit să le spun, pentru momentele în care nu am știut să îți arăt destul cât de mult te iubesc și pentru toate clipele în care aș fi putut să fiu mai bun. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să prețuiesc fiecare clipă petrecută alături de tine.

Acum însă, nu pot decât să mă rog. Am să mă rog la Dumnezeu neîncetat, ca El să îți poarte sufletul în pace și să îmi dea și mie puterea de a merge mai departe. Numai Dumnezeu poate să dea pace sufletului meu și liniște inimii mele. Când oamenii nu pot alina durerea, Dumnezeu rămâne aproape. Când lacrimile curg și cuvintele nu mai sunt de ajuns, Dumnezeu cunoaște durerea inimii.

Inima mea este în bucăți, Mamă. Uneori simt că o parte din mine a plecat odată cu tine. Dar cred că Dumnezeu, în iubirea și mila Sa, poate să vindece ceea ce pare de nevindecat. El poate să îmi dea o inimă nouă, o inimă care să poată purta durerea fără să își piardă speranța. Poate că rănile nu vor dispărea niciodată complet, pentru că iubirea lasă în urmă dor, dar Dumnezeu poate transforma lacrimile în rugăciune și durerea în speranță.

Mamă, nu te voi uita niciodată. Vei rămâne mereu în sufletul meu, în amintirile mele și în rugăciunile mele. Dragostea adevărată nu dispare atunci când nu mai putem vedea pe cineva. Ea rămâne vie în inimă.

Mă voi ruga lui Dumnezeu să îmi dea putere și să mă ajute să găsesc liniștea pe care o caut. Și, chiar dacă astăzi plâng și sufletul meu este greu, sper că într-o zi Dumnezeu va șterge lacrimile mele și va aduce pace în inima mea.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să te ocrotească și să îți dea odihnă. Iar eu voi continua să mă rog, să sper și să cred că iubirea nu se termină odată cu despărțirea.

O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine măcar o clipă... să îți spun încă o dată: Te iubesc. Și îmi este dor de tine.                                                   Această poezie este un omagiu plin de iubire, dor și durere al lui Ionuț pentru mama sa plecată dintre cei dragi. Ionuț își exprimă suferința și dorința de a mai putea sta încă o dată alături de mama lui, de a-i auzi glasul și de a-i spune cât de mult o iubește.

În cuvintele lui Ionuț se află și o rugăminte de iertare pentru toate greșelile pe care crede că le-a făcut față de mama sa. Durerea lui este mare, iar inima lui pare zdrobită de despărțire. Totuși, el își pune toată speranța în Dumnezeu, crezând că numai Dumnezeu îi poate da pace sufletului și liniște inimii.

Ionuț se roagă neîncetat și speră că mama lui se află într-un loc de pace. Chiar dacă dorul rămâne, el crede că Dumnezeu poate vindeca o inimă frântă și poate transforma durerea în speranță.

[Cristian Diaconița]

Tinerețea, visează cu ochii deschiși,

Când se plimbă prin lumea străină duși,

Copii talentații, de iureșul vieții chemați,

Nu vă uitați meleagurile țării, nu le lăsați.

Niște ochi înlăcrimați, cu lacrimi cuminți,

Vă strigă, vă cheamă acasă, bieții părinți,

Acasă în satele și orașele noastre,

Viitorul tot îl lasă în mâinile voastre.

Dragi copii, ce știți încă vorbi romăânește,

Istoria, despre noi încă frumos vorbește,

O țară, ca o bătrână, nu se părăsește 

Prin fii ei vrednici, trăiește și înflorește.

Viața-i scurtă și-i doar o singură dată,

Tineretu-i avid șă și-o trăiască zburdând,

Dar maturitatea te călește, te cheamă țara 

Nu o părăsi, când o arde focul și para !

Prea aprig foc în adevăr mistuitor

Ai pustiit cu ciudă tot zvâcul din simțiri

În inimă ai ars și cel cel mai pur fior

Cenușa ta în zbor ,e ceață în priviri.

În amăgiri ,speranțe doar ai pârjolit

Dorințe ,pasiuni ,cu nerv ai măturat

În amintiri ,cu gândul parcă  rătăcit

Să fie doară bine crezi tu ar fi păcat.

Și suflet tu prea greu și parcă nențeles

Știi doar să taci ,că rău nu poți a face

Pe chipul apăsat arați un zâmbet șters

Regretul cel amar ,deloc nu îti dă pace.

Minciuni nevinovate și neâncrederi multe

Frumoase sentimente ,pierdute îs în gheață

Chiar de trăiri au fost ,în clipele trecute

Acum nu este urmă ,măcar de o speranță.

De dragostea ,iubirea , îs sentimente vii

În brațe cu distanța au devenit prea seci

Iar de e greu prea mult rostirea mai rămâI

Să fim noi iarăși bine ,am devenit prea reci.

În așteptări de bine ,privirile pierdute

Se văd prea umilite de ce cred a primi

Ce nu se vede însă în vorbele tăcute

E poate nențelesul din ce poți oferi.

Iubire ,pasiune și clipe chiar intense

Trăite și simțite ,au fost totuși reale

În amintiri ascunse ,nu pot să fie șterse

E totul însă rece ,fără un pic de soare.

Trec zilele și orele, minut cu minut, secundă cu secundă,

Femeia cu părul blond a rămas îndrăgostită de-a bijutierului umbră

Îndrăgostită de un bijutier divin... Al ei mare nenoroc...

L-ar fi iubit atât de mult...până la lună și-napoi.

Dar ea pentru el..n-a fost decât o uşă deschisă fără rost,

Doi ochi căprui ce-n inimắ strắină..n-au putut să găsească loc...

Și-au trecut negreșit anii...el un bijutier divin ce mereu,

Hoinăreşte grăbit prin zilele din anotimpuri

Sperând a nu se întâlni vreodată instantaneu,

Cu cea ce l-a îmbrățișat și vinul i l-a adorat în alte timpuri.

Ea...îndrăgostită a rămas de-a bijutierului umbră

Încă se luptă cu dorul din suflet...cu neputința lugubră

Poartă cu demnnitate la gât al durerii veninos colier

Amintire prețioasă a celui mai iscusit, al vinului... bijutier..