✨ Doar întreb

Astă seară  am plecat 

La urat și semânat

Fraților, stați pe lângă geam

Să vă urez de noul an. 

Urătura-i din străbuni 

Când oamenii erau mai buni

Și datenile s-au pătrat 

Cu tras de brazde și cu semânat.

Omului de la oraș, altă urătură-i fac

Să aveți căldură-n casă, ce pune pe masă,

Să aveți bani mai mulți în pungă

Și să vă găsească anul, într-un loc de muncă.

Dă Doamne să nu fii concediat 

Că atunci ești un om terminat.

De nu poți plăti facturile 

Nu te mai ajută lacrimle.

Celor, care sunt bogați, ce să le urez?

Oameni fără milă, fără nici un crez,

Pentru ei nu-s legi, nici datini

Ce știu ei ce-s alea lacrimi?

Eu, urez : pensionarul, angajatul, zilierul,

Și pe cei cu punga mică.

De ce le aduce anul nou, au frică,

Au bugete mici, sunt mereu datori 

Sărăcia, îi doare mult de sărbători.

Dragilor, vă urez, să aveți răbdare,

Nu se știe, când va fi și soare,

Nu uitați, să rămâneți oameni buni,

Așa, cum a fost ROMÂNUL din străbuni! 

, 

Ciudate gânduri mă cuprind uneori,

Noaptea mă ține treaz, până în zori,

De mă așteptai, voiam să merg cu tine

Nu-s doar visuri, uneori, ci gânduri fine...

Un gând îndrăzneț și o vagă speranță,

Dincolo de lume în neantul nedescoperit,

Poate găsim o nouă viață, pură cutezanță

Ce omului pe Terra îi este strict oprit.

Călător prin Galaxie.....marele ideal

Să rămâi în putere, tânăr măcar o sută de ani,

Să fii imun la boli și bătrânețe 

Să nu știi ce-s acele războaie,ură și nevoia de bani 

Viața e un dar

Trăiește-o ca atare ,

Ajut-o să te urce

Nu să te coboare.

Îndeamn-o la voință

Îndeamn-o la răbdare

Și va străluci ca cea

Mai mândră floare!

Știri venite către seară,

Iz de nouă primăvară

Naște cercuri colorate

Tipărite ca într-o carte.

Flueră pala de vânt

Eveniment trecător

Raza  scântee în soare

Ici și colo flori apare.

Cântă cucul într-o vâlcea

Imortalizată-i clipa.

Totu-i feriee,minunat

Acord fin  în cer înalt.

       S-au întânlit anul vechi, cu anul nou. De la cel vechi 

mi-am luat rămas bun,așa cum a fost...Pe cel nou l-ași 

întreba....cu ce vine...și ce vrea?

     Toți îl așteptăm cu teamă: va fi pace sau război?

Va fi iarnă grea, cu ger, cu viscol? Vom avea, șomeri,

oamenii ai străzii,mese sărace, frig în case, facturi mari

și multe alte nevoi, ce vin mereu peste noi?

Cine mai are grijă de noi?

     Conducătorii noștri au o sarcină grea: să iubească 

poporul și țara, ca un părinte, așa cum își iubește 

copii...dar cum ajung la Cotroceni, uită de ce-s acolo.

Se lasă ispitiții de draci, și ne fac nouă românilor un 

viața un -iad-

      Nu trebuie să facă românii, un iad mai mare să 

încapă toți in el? să rămână doar patrioții, pământul 

și bogățiile țătii să ajungă la toți?

        Am deschis ochii spre lume, într-un sat.

Viața, era simplă, dar de ajuns să nu ne plângem 

că nu avem ce pune pe masă, doar în cazul secetei 

din 1947.Erau datini și obiceiuri ce făceau viața frumoasă.

      Sătenii trăiau în respect și întrajutorare. Când tinerii 

însurăței își făceau casă, primeau ajutor de la rude sau 

vecini și-o terminau într-o vară. Cu organizarea clăcilor 

se rezolvau toate trburile grele, sau cereau mai multă durată.

     Și distracțiile erau multe, o ocazie de socializare, de prietenie.

Oamenii erau invitați la botez, la nuntă, la zi onomastică, la tăiatul 

porcului. Cei mai mulți se adunau la muncă, chemați la clăci 

care se termina cu cântece și joc, prilej de cunoaștere între 

tineri, urmau apoi logodnele, nunțile, botezurile.

     Comuna noastră, era așezată pe coasta unui deal pe malul 

Prutului. De la bun început strămoșii mei au avut avantaj :

apa curată a Prutului, necesară vieții, un lac cu pește, vânat,

papura și stuful din care si-au case,garduri.Tot ce trebuia pentru 

trai, natura a fost bine făcătoarea lor. 

     Lemnul, material folosit cu meșteșug, acoperea aproape toate nevoile.

    Câmpul producea hrana oricât de sofisticată era ea,

   Viile produceau licoarea, ce stârnește veselia și dă putere pentru munca

grea și obositoare.Cu cât ne-am civilizat, traiul a devenit mai complicat,

pretenții mai mari. Traiul acela, aproape primitiv aducea fericirea, omenia, iubirea.

   Omul acela iubea viața, pământul, natura, animalul, soția și copii erau viața și 

averea  lui. Noi, sau unii dintre noi ce iubim azi mai mult?

Я открыла глаза и вошёл мой страх,

Он живёт во мне, как холодный прах.

С ним молчу, с ним дышу, с ним иду в тишине,

Он невидимый страж в моей глубине.

Страх один, но огромен, как чёрная ночь,

С дьявольским взглядом, что гонит прочь.

Рядом ли он или где-то вдали,

След его тянется тенью земли.

Он не исчезнет, лишь стихнет на миг,

Спрячется в сон, как беззвучный крик.

И во сне, и в яви опасен, жесток,

Как ядовитый, незримый поток.

Я ищу безопасность в чужих берегах,

В людях, в дорогах, в далёких странах.

Но умрёт этот страх лишь тогда,

Когда закроются дьявольские глаза.

Zilele grele, au venit,

Nu simt nicio jenă, 

Toți fără să vrem

Trecem prn ele.

E bine să avem 

Câte un hobi drăguț

Și să-l facem cu plăcere

Lucrând cu drag 

Uiți, sau te faci

Și uiți de durere.

E adevărat când...

 Tare, tare mă doare,

Mă întreb: cât ține oare ?

Și mă ascund pe undeva 

Să nu mă vadă cineva.

Când durerea se îndură de mine

Și nu mă doare nimic, 

E tare frumos... și e bine.

---

Am înghețat alături de mine.

S-au ofilit treptat macii nebuni.

Am transferat pe pagini naive

absența de viață și de ecou.

— Mi-ai tipărit dureri în abundență

și-ai molipsit coperta cu regret.

Ai răsfățat dezamăgiri cu tremur

și ai pierdut o strofă din sonet.

(Nu vreau să știu ce spune cartea,

n-a trăit un rost c-al meu precar,

n-a irosit în van o-ntreagă viață

și n-a încuiat o dramă-n porțelan.) ❄️

Iarăși durerea mă apasă

Inima se simte grea,

De la un timp nu îmi mai pasă

Cum se scurge viața mea.

Și ca o frunză ofilită

Sunt pierdut și luat de vânt,

Aș vrea să mai simt măcar o clipă

Cum ating acest pământ.

Nu vreau să mor, nici să trăiesc

Aș vrea cu totul altceva,

Oximoron cu chip grotesc

Nici eu nu mă pot descifra.

Și dacă tu mă vezi vreodată

Să te ferești din calea mea,

Eu sunt ființă blestemată

Nici Necuratul nu mă vrea.

Venin în artere,

Pentru-un alt zâmbet fals,

Pentru-o mască de piatră

Sculptată pe-al meu chip de azi.

O doză cumulativă și letală,

Ce-mi face trupul rece, fără vlagă,

Ca să semene, încet, cu sufletul meu,

Rece, împietrit, distrus mereu.

Măcar de-ar exista cineva

Care în ochii mei să poată privi,

Fără teama că s-ar împietri,

Fără să fugă când ar vedea ce-i acolo, în ei.

Să vadă durerea sinceră,

Fără să-i spun, fără să cer,

Să înțeleagă doar privind

Ce-atâta timp am tot ascuns în mine, plângând.

Fără să-i arăt vânătăi și cicatrici,

Urmele atâtor lupte, atâtor frici,

Ale nopților în care m-am luptat

Cu gânduri ce nu m-au lăsat.

Să vadă tremurul din inimă,

Când îi e amar să mai bată iar,

Când știe că fiecare bătaie

Împinge în trup aceeași durere.

Când fiecare suflare mă îneacă,

Și nu e fumul care se ridică

Din țigara ce-mi mai ține cald

Ultimul colț de suflet înghețat.

Căci ea a rămas singura căldură

Într-un trup rece, greu, de plumb,

Un fum ce urcă și se pierde,

În timp ce eu rămân aici, tăcând.

Și poate că, sub piatra de pe chip,

Mai există încă ceva viu,

Un suflet care, deși distrus,

Încă mai speră să fie văzut.

fumul, dulce, dar și amar,

ce-ți umple obrajii ca apa-n pahar,

fumul care pictează lumina,

care transformă rutina,

fumul ce-ți înroșește ochii,

gustul dulce al libertății,

forma vie a tinereții.

uneori îl vezi aproape,

clipești și dispare,

lasă în urmă o amintire,

un ecou, parte din tine.