Alfa

Valul se crede separat

de ocean.

Are dreptate —

o secundă.

Focul nu arde singur —
îi trebuie aer, lemn,
și o mână
care a uitat să tremure.

o sclipire –
nu e singură.
umbra o urmează
ca o respirație
care nu s-a născut
fără piept.

fiecare pas
împletește drumul
înainte să existe.

nici început,
nici sfârșit —
doar noduri
care se țin de mână.

Fărâmele tac,
Un singur cântec.
Prezentul, infinit.

Nu vorbi.
Lasă ecoul să-ți fie gură.

El știe
cine n-ai fost niciodată.

Am plecat departe

să găsesc centrul.

La întoarcere, casa arăta altfel —

nu ea se schimbase.

Focul nu arde singur —
îi trebuie aer, lemn,
și o mână
care a uitat să tremure.

Doamne,

nu trupul meu mă doare cel mai tare,

ci sufletul care tace din ce în ce mai mult.

Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru,

că s-au uscat izvoarele visului,

că freamătul inimii s-a stins

sub povara unor zile care nu mai ard.

Nu mai tresar la frumusețea zorilor,

nu mai plâng când aud numele Tău,

ci doar Te caut în golul

care a crescut odată cu mine.

E o bătrânețe a duhului,

nu a oaselor, ci a speranței.

Mă simt ca o carte răsfoită prea des,

cu pagini șterse de lacrimi

pe care nimeni nu le mai citește.

Dar Ție, Doamne,

Îți aduc această bătrânețe lăuntrică

ca pe o ofrandă tăcută,

și Te rog: fă din ea pământ nou.

Întinerește-mi sufletul cu lumina Ta,

să înverzească din nou,

să creadă din nou,

să viseze și să Te strige

cu bucuria celor care abia Te-au cunoscut.

Nu mă lăsa să îmbătrânesc de tot,

ci revarsă peste mine începutul veșniciei Tale.

Universal este plânsul!

La fel zâmbetul,râsul,Paradisul!

Pașii despărțirii au glasul tăcerii,

Suspinul este oftatul plăcerii ce-i moartă acum!

Adio îți spun,adio îmi spui!

Capitolul nostru se vrea terminat...

Poate că-i vremea să vină sfârșitul poveștii!

Tot începutul își are-un final,

Destinul își spune cuvântul fatal!

Clepsidra e spartă de tine,

Timpul din ea este scurs,risipit

Visele noastre au glas de păsări celeste pe un cer infinit,

Ne întâlnim aevea, închipuit,

La tine sau mine în gândul timid!

Lumea pare ceva trist îndrăcit,

Orice reproș este timp irosit....

Căci viața ni se scurge ca un de toamnă sărut!

Plecările toate-s schimbările vieții,

Mortea ne sperie trist dar moartă-i și ea,

Sperietoarea se destramă la rându-i,

Cortina se trage vesel, firesc căci drama dispare,

Înțelept este omul acum,

Suferința-i parte din ea!

Copiii au chipul ce-l mai iubit,

Optimismul acolo se află,

Tinerețea arată că viața pășește fără sfârșit,

Iar lacrimile toate prevestesc

O mare iubire și-un nou început!

(5 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Am rostit cu ușurință cuvintele Tale,

dar le-am trăit cu greu.

Am pus numele Tău pe frunte,

dar inima mea era departe.

Am condamnat păcatul din alții

cu degetele ridicate,

în timp ce în mine creștea tăcut

aceeași otravă.

Am rostit anateme peste cei căzuți,

uitând că eu însumi sunt numai țărână.

Am judecat fără milă,

fără să văd câte cruci am părăsit.

O, Doamne, câte blesteme

am învelit în numele Tău,

câte sentințe am rostit

în locul iubirii care iartă.

Cuvântul Tău e sabie,

dar eu l-am făcut bici.

Harul Tău e râu de viață,

dar eu l-am închis cu porți de piatră.

Și acum mă tem.

Mă tem că Tu ești în cel pe care l-am lepădat.

Mă tem că vocea Ta era în cel pe care l-am tăcut.

Mă tem că am rostit anatema asupra Ta,

fără să știu.

Ai milă de mine, Doamne,

și scapă-mă de propria mea sfințenie stricată.

Smerește-mă,

până ce voi fi mai aproape de țărână

decât de scaunul judecății.

Nu mă lăsa să rostesc niciun cuvânt

care Te alungă.

Și dacă în inima mea mai zace vreo otravă,

scoate-o cu focul blând al iubirii Tale.

Curăță-mă, Doamne,

nu ca să pot rosti judecăți mai drepte,

ci ca să nu mai rostuiesc deloc

în afara milei Tale.

De te-ai întrebat vreodată

Ce-i viața,

Fie in glumă sau serios,

Și chiar de n-ai făcut-o

Sau nepăsarea e cea care încă departe te ține de taine sau mistere,

Ori nici nu-ți pasă ce stă ascuns în ea,

Căci moartea de vrea să-ți fure mereu câte ceva

Și trece neinvitată la o cafea,

Tu spune-i :

Hei moarte,tu știi ce-i viața?

Iar proastă cum e,va pleca neștiind ce să-ți răspundă,

Repetă-i refrenul urâtei,

Zâmbește-i sarcastic,

Traiește fără teamă

Alungă-ți temerile,cheamă curajul,

Viata este doar o scurtă plăcere trecatoare,îți spun eu,

Și nu te mint știindu-te al meu prieten!

(7 iulie 2023-H.S-Irepetabila iubire)

Nu prin cuvânt,

ci prin kenoză a fost găsită.

În trupul ei mărginit

a încăput Cel neîncăput,

iar firea n-a ars,

ca rugul care știa deja

numele focului.

În ea, Logosul nu se explică,

ci se întrupează:

logoi-i creației

își recapătă axa,

materia învață să se destrame.

Pântecele nu este simbol,

ci dogmă vie:

locul unde cele două firi

nu se amestecă, nu se despart,

ci respiră aceeași tăcere.

Maria nu urcă pentru a cere,

ci primește.

Nu cucerește lumina,

ci o lasă să o umbrească

umbra care nu întunecă,

ci face loc energiilor necreate.

Scară a lui Iacob,

dar fără mișcare:

Dumnezeu  coboară

fără să părăsească cerul,

omul este ridicat

fără să-și piardă lutul.

Sub Cruce, nu suferința e adâncul,

ci consecința:

Fiul Se dă,

Maica nu-l oprește -

libertatea nu mai stă împotriva lui Dumnezeu

ci împreună cu El.

Aici, moartea greșește locul:

intră în trup,

dar întâlnește Viața.

intră în durere,

dar găsește rugăciune.

Theotokos -

hotar neconfundat,

unde creația începe să se îndumnezeiască,

nu prin putere,

ci prin comuniune.

Prin tine

mântuirea nu devine idee,

ci trup;

nu concept

ci Lumină

care poate fi purtată

fără să fie stăpânită.