Al treisprezecelea ceas

Singurătatea ta
e legată cu fir invizibil
de toți cei care n-au avut timp
să stea cu tine.

Tu nu ești doar tu.
Ești foamea mamei tale
când te purta,
și visul bunicului
despre un copil cu ochi limpezi.

Nimic nu e al meu,
nici pasul, nici tăcerea;
sunt dansul,
dar nu dansatorul.

Într-un punct fără margini
cad florile timpului,
iar rădăcinile cresc în sus –
spre nicăieri.

Ce rămâne?
Un ecou fără început,
o sete fără formă,
o iubire care nu întreabă.

Merg.
Calea mă poartă,
tăcută,
ca un râu fără maluri.

Fiecare pas
se topește
în nemărginire.

La capăt,
doar un cer gol
ce mă privește înapoi.

Stelele cad
într-un cer fără margini,
iar eu cad cu ele –
cine ține firul?

Tăcerea răspunde,
dar nu are glas.
Tot ce sunt
e doar un pas.

Fărâmele tac,
Un singur cântec.
Prezentul, infinit.

Fără nori aș muri,

Fără nori ochii mei ar orbi,

Ei trec ca și mine senini,

Departe de ochii străini.

Fără nori mă întunec mereu,

Fără nori ochii îmi plouă,

Unde sunt ei, acolo-s și eu,

Suntem două boabe de rouă.

Fără nori sunt inutil,

Fără nori sunt un sihastru,

Mi-e traiul ușor infantil,

Și merit, cerul albastru!

Mi-ai dat, Doamne,

nu puțin, ci cu mână largă.

Dar eu am plecat cu bogăția

și-am cumpărat zgomot, uitare,

încântări care nu țin de foame.

Mi-ai dat har,

și eu l-am călcat cu pași grăbiți,

căutând slavă printre ruine.

Mi-ai dat darul cuvântului —

și-am tăcut unde trebuia să vindec.

Mi-ai dat iubire —

și-am ales orgoliul.

Mi-ai încredințat o comoară —

și-am vândut-o ieftin,

pentru o clipă de mândrie,

pentru un drum mai scurt,

pentru mine.

Iar acum stau gol,

cu mâinile pline de nimic,

și Te privesc, rușinat,

fără scuze, fără promisiuni.

Doamne, nu-ți cer să-mi mai dai.

Îți cer să mă iei înapoi.

Ca un slujitor, ca o umbră,

ca un dor care nu mai vrea nimic

decât să fie iertat.

Nu mă iubi pentru ce-am făcut,

căci am pierdut tot.

Iubește-mă pentru că sunt fiul Tău

și plâng.

M-am săturat de toate

și aș fugi oriunde,

departe de orașe,

spre pustnicii din munte,

să-mi plângă ochii-n ceruri,

iar buzele să-mi cânte,

să hibernez în geruri,

cu aripile frânte.

M-am săturat de toate,

și-aș alerga pe ape,

să mă ascund de gloate,

din mine să se-adape,

furtuni și adiere,

ninsori și multe ploi,

să văd apoi cum piere,

pământul de sub voi.

M-am săturat de toate,

de plânset și oftat,

de inima ce-mi bate,

când stau întins în pat,

de temeri și de spaimă,

de sfinți și erezie,

și m-aș dori o taină,

ori vers în poezie...

Am încercat să scriu despre liniște, dar tocul mi s-a rupt în cerneală,

am lăsat o urmă lungă, neagră, ca o tăietură pe hârtie.

Lumea de afară aleargă, își vinde timpul pe o noimă banală,

iar eu stau în mijlocul camerei și-mi număr rănile din știulete și vie.

E o tăcere aici care sună ca un geam spart în miez de iarnă,

un ecou al pașilor tăi pe o scândură veche, putrezită.

Toate cărțile pe care nu le-am citit ne-au luat ostatici și ne toarnă

pe gât aceeași poveste despre o dragoste prost rânduită.

Ce ne-a rămas din tot ce-am fost, din toată setea asta curată?

Doar un scrum pe care îl suflăm de pe marginea patului,

și-o frică veche, de neînțeles, care ne mângâie pe la spate,

ca o adiere rece venită direct din inima păcatului.

Mă uit la palmele mele: sunt goale și miros a lut și a vreme.

Nu mai am ce să cer, nu mai am unde să fug sau să mă ascund.

Și totuși, în bezna asta în care sufletul meu se teme,

există un singur adevăr pe care nu pot să-l mai ascund:

Că ne place durerea asta. Că ne place să ne sfâșiem în tăcere,

să fim propriii noștri călăi, propriii noștri martiri,

să ne hrănim din propria vină, din fiecare cădere,

și să murim de mii de ori... doar ca să simțim că mai trăim.

Cu greu răzbați în astă viață

Un prost sadea ,să nu găsești

Îl simți pe loc ,prin aroganță

Vorbind prostii ,te dumirești.

Și de nu fugi prea iute dară

Asta simțind pe loc să faci

La prost de crezi ,o să îi pară

Că multe spuse chiar îi placi.

Nu știi de faci așa de bine

O boală pare că hrănești

Un fulger gând acum îți vine

Stai lângă el .te molipsești.

De crezi a fi cel mai deștept

E cred prostia de pe lume

Că ești cel tare și cel drept

Că faci doar tu faptele bune.

O lume plină cu deștepți

Nu ar fi cred deloc facilă

Măcar de proștii ar fi drepți

Să nu le poți plânge de milă.

De ești născut cu nerozie

Ai sigur cred și locul tău

Puțin retard ori nătângie

Poveri sunt  de la Dumnezeu.

Dar să fii doar un ignorant

Și să te crezi un cine știe

Cred poate fi decât jenant

Mai bine spus ,doară prostie.