BOBOTEAZA

Crucea nu era obiect de privit de departe,

stătea în el, în pieptul lui

invizibilă pentru unii

dar insuportabil de reală.

Stătea în spatele ochilor

care evitau adevărul,

în spatele pașilor care se întorceau

în tăcerea dintre bătăile inimii.

A pus palma pe lemul imaginar

și a simțit cum toată greutatea lumii

se adună în el.

Fiecare alegere greșită

fiecare cuvânt nerostit

gesturi amânate,

momente în care a lăsat durerea altora

să treacă fără să intervină,

toate apăsau simultan pe pieptul lui.

Lemnul nu îl judeca, nu striga.

Doar stătea acolo, nemișcat

dar imposibil de ignorat.

Umbra lui se întindea peste podea

lungă și slabă

dar suficient de densă

pentru al ține în loc.

Îl însoțea fără grabă,

fără ură, fără milă.

Umbra știa toate faptele ascunse,

toate promisiunile neîmplinite

toate lacrimile care au curs.

Și stătea acolo, răbdătoare,

așteptând să învețe

ce înseamnă cu adevărat

să porți greutatea lemnului.

În liniștea camerei fiecare respirație

devenea o măsură:

cât de mult poate să suporte

fără să cedeze?

Își amintea cum fugise de responsabilitate,

cum ignorase durerea altora,

cum se ascunsese de propria voce interioară.

Și totuși, acum nu fugea.

Crucea nu era departe,

nu era o metaforă de spus în vorbe

ci o prezență concretă

care îl obligă să rămână.

A închis ochii simțind

cum lemnul lui imaginar

începe să se transforme.

Nu mai era doar povară,

era oglinda propriei sale vieți:

durerea, frica, greșelile

toate vizibile în fața sa.

Și a înțeles un adevăr simplu și dureros:

asumarea nu înseamnă ușurare,

nu înseamnă aplauze sau recunoaștere.

Asumarea înseamnă

să te uiți la ceea ce ești cu adevărat,

chiar când doare

chiar când nu există

nimeni care să te felicite.

Umbra se apropie,

ca și când ar fi vrut să-l cuprindă,

dar nu să-l sufoce.

Îl provoca să stea,

să înfrunte fiecare cusur,

fiecare rană nevindecată

fiecare dorință de a fugi.

Și pentru prima dată,

a simțit că nu este singur.

Lemnul și umbra lui

nu erau dușmani.

erau instrumente prin care

învăța să fie întreg.

Respira adânc, simțind

cum fiecare fibră din trupul său

devine atentă, conștientă.

Crucea nu cerea putere, ci prezență

nu cerea izbândă, ci răbdare.

Și în acea liniște densă,

a înțeles că, uneori,

cel mai greu este să o accepți

să stai sub ea, zi de zi,

până când greutatea

devine o parte din tine

până când încetezi să te temi de ea

și începi să inveți de la ea.

Și a rămas acolo,

sub lemn, în umbră:

nu luminat,

nu triumfător,

doar prezent,

asumat.

Noaptea cade-n ecranul aprins

degetul curge, lin, întins,

prin vieți paralele, lucioase,

fericiri scurte, tăioase.

Orașul bate sub astfalt,

un puls de neon, vertical.

Stelele - tot mai departe-s puse.

Le caut în sticlă, nu-s puse.

Între alerte, pauză rară:

vântul respiră, lumea se-ndreaptă.

O lumină simplă, fără glas,

o clipă care nu are pas.

Poate sensul nu se prinde,

poate doar se lasă-n minte.

ca un scroll domol, discret,

printre stele, pe internet.

În noaptea aceea

Ghetsimaniul părea inima lumii -

o inimă grea,

strivită între păcat și Dumnezeu.

Măslinii își plecau ramurile

ca niște profeți obosiți,

iar luna, palidă și rece,

ardea deasupra grădinii

ca o candelă rămasă singură

după stingerea tuturor rugăciunilor/

Și Hristos se ruga.

Nu cu liniștea sfinților din icoane,

ci cu durerea adâncă

a Celui care purta în Sine

toată căderea omului.

Pământul tăcea,

cerul tăcea,

Doar respirația nopții

mai tremura printre măslini.

Apoi am văzut-o -

o picătură de sânge

căzând încet pe iarba rece,

ca și cum însăși veșnicia

ar fi început să sângereze.

Și încă una.

Și încă una.

Roșii și grele

ca niște semințe ale mântuirii

aruncate în țărâna morții.

Atunci am înțeles că Dumnezeu

nu mântuiește lumea de departe,

ci intrând până la capăt

în spaima,

în singurătatea

și în rana omului.

Fiecare picătură

era o tainică pecete a iubirii -

o lumină răstignită

pe întunericul firii noastre.

Iar grădina întreagă

părea un altar cosmic,

unde Fiul lui Dumnezeu

prefăcea suferunța lumii

în început de Înviere.

Pe asfaltul încins,

se oprește o frunză

în drumul ei spre nicăieri.

Nimeni nu o vecde,

nimeni nu o aude

când se zbate să trăiască

în orașul care uită să respire.

Fumul clădirilor

își scrie numerele pe cer,

iar vântul e obosit

de atâta cărat de plumb și cenușă.

Râurile poartă amintiri

de copaci tăiați,

de pești care nu mai înoată,

de oameni care uită să asculte.

Dar există și o lume mică,

un copil care plantează un copac,

o mână care strânge gunoiul

dintr-un colț de parc uitat.

Micile gesturi devin frunze,

frunza renaște,

iar orașul, poate, respiră

pentru o clipă mai lungă.

Nu mai putem aștepta

ca natura să ne ierte.

Ea nu ne judecă, doar așteaptă

să ne amintim că suntem din ea

și nu stăpânii ei

Copilăria mea avea o casă mică,

cu ferestre joase și miros de pâine.

Diminețile se ridicau încet în curte,

iar soarele intra sfios,

ca un nepot cuminte.

Bunica vorbea puțin -

mâinile ei știau tot.

din palmele acelea aspre

cădea liniștea peste lume

ca o binecuvântare.

Bunicul tăcea adânc,

ca pământul înainte de semănat.

Satul nu se grăbea nicăieri.

Drumul de praf știa toate poveștile,

clopotul tăia aerul duminica,

iar seara cobora

cu pași mari de umbră

peste garduri.

Eram mic și lumea era întreagă.

Nu știam ce e lipsa,

nici cum se frânge o inimă.

Timpul nu avea colți

și nici uneltele lui ascuțite.

Apoi anii au intrat în mine

fără zgomot.

Casa s-a strâns în amintire,

bunicii s-au făcut tăcere,

iar satul - un nume -

rostit cu grijă.

Astăzi, când mă întorc,

nu mai sunt copil.

Doar pragul își amintește pașii mei,

iar eu am înțeles târziu:

inocența nu pleacă -

se așază adânc

și doare frumos.

În taina nopții veșnicia plânge,

Și-n stele dorul lumii se răsfrânge,

Căci tot ce moare lasă-n urma sa

Un sunet stins, ce veșnic va cânta.

Prin noaptea rece trece un străin,

Și el aude un strigăt venit din senin,

E glasul stelei stinse-n vechi hotare,

Ecou de gând din vremi nemuritoare.

Un murmur blând din zare se revarsă,

Ca un ecou din steaua cea retrasă,

Și-n noaptea blândă, plină de tăcered,

se naște iar un dor fără putere.

Pe lacul nopții, umbrele se joacă,

Și vântul adie molcom peste apă

Un gând se-nalță tainic către cer,

Și-n el se pierde tot ce-i efemer.

Din miile de stele curg lumini amare,

Ca lacrimi reci din veacuri milenare,

Și-n ele simt un glas străin, necunoscut,

este chemarea cerului ce m-a făcut.

Oamenii cele mai nemiloase ființe de pe pământ

Se judecă și se bagă unii pe alții în mormânt

Pentru a lua faimă,teritoriu,avere,

Sunt flămânzi după putere

Copleșiți de sentimente și emoții,

Se uită doar la ei,hoții

Violența îi ajută să se definească.

Din ei o dorință începe sa râvnească

Niciun pic de empatie în inima lor

Nu se gândesc la viitor

Se uită la orice greșeală,

Se plâng că au o viață amară.

Bunătatea pe om îl părăsește 

Invidia în ură crește

Viciu după viciu apare

Virtutea parcă dispare

Din cauza lor pământul moare,

Din cauza lor lumea dispare.

Mie,mi-e rușine să fiu om

Dar ție dragule cititor?

Un borcan mai mare,

Din vina ta 

Am ajuns un băutor 

Ce nimica nu mai vrea

Doar să uite de-al tău dor

Vreau sa beau, să-nebunesc 

Chiar în astă seară 

Te-am dorit,și te doresc 

Pentru a mia oară 

Vreau să beau,sa mă distrug 

Niciodată să mă obișnuiesc 

Ca  de tine eu sa fug

Te-am dorit și te iubesc!

....stăm pe banca din stație ca două file deschise,ecranul tău luminează slab un colț de trotuar unde o sticlă de suc se rotește în vânt, orașul s-a golit de sens și de oameni.

.....dincolo de intersecție se sting reclamele mari,rămâne doar un bec stradal care pâlpâie des ,ca o inimă obosită de atâta trafic,ca un cont șters de pe o rețea de socializare.păstrăm distanța de un rucsac între noi,deși ne știm toate secretele din mesaje,aici, sub cerul de plumb de deasupra blocurilor,cuvintele par prea grele ca să treacă de buze.

....se aud doar pașii rari ai unui paznic de noapte și un câine care latră undeva spre periferie,suntem tineri, dar ne simțim uzați ca asfaltul ăsta peste care au trecut prea multe ierni și mașini.

.....ne ridicăm gulerul gecii și pornim pe jos,fiecare spre ecranul lui, în camere separate.

M-am născut dintr-o piatră însuflețită,

o piatră cu inimă,

am crescut într-o inimă de piatră,

am fost copilul pietrei,

ceva între om și piatră,

într-o zi m-am trezit speriat

în fața Soarelui,

mi-am auzit respirația,

pe care n-o mai auzisem în piatră,

am văzut stelele atârnate de cer,

norii,

m-am aplecat deasupra primului izvor

și m-am privit în ochi

îndelung,

neștiind de unde să mă iau,

din ce Univers,

din ce piatră,

undeva deasupra

auzeam

ca prin vis

un cântec de leagăn

nepământesc

și-atunci am înțeles că nu eram singur

ziua

râul acesta cu izvoarele-n noapte

e  ca un Gange copleșit de fecale și urină

adună  în el toate mizeriile vieții noastre

de la deșeuri  toxice

la mormanele de gunoi din plastic și aluminiu 

pet-uri

doze de bere și Coca Cola

dopuri 

chiștoace

seringi și tacâmuri de unică folosință

plutind în derivă

insule din cutii de carton cu mirosuri de pește și lapte stricat

o scursură dizgrațioasă e curgerea zilei

prin vieților noastre

măsurabile în dejecții

și alogaritmi de consum

derivați din alimentele modificate genetic

suntem necrofagi

bacterii dependente de transpirație

care produc reziduuri fetide

cu iz de putregai

și cadavru

trăim pe o bombă de foc și orduri terțiare

într-o groapă de gunoi a Căii Lacteee….