Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat
Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară,
Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie
Șade omul cătrănit pufăind un gând timid
despre lumea ce-a iubit.

A plecat de ani de zile spre tărâm cu apă vie,
Să nu se mai necăjească de durerea omenească
Și să pună-n sacul lui doar plăcere și tutun,
Iar în ceas de dimineață să se întoarcă iar acasă.

Pe un drum lucrat din piele și din gânduri de-alea grele
Nu putea a socoti de e noapte sau de-i zi,
Căci trudea nefericitul să-și creeze drum cu trupul,
Fără să priceapă bine că-l plângeau acas’ copiii.

S-au dus anii tinereții și s-a dus blândețea feței
Pe meleaguri depărtate într-o lume fără noapte,
S-au pierdut neîmplinite toate visele plăcute,
Căci în lumea de acasă ești un venetic prin casă.

Umbli-n viață necăjit ca să strângi un ban cinstit,
Iar acasă toți golanii stau la masă la chiolhanuri
Și rânjesc de sus din vile la plăpândul om din tine
Și la munca ta de-o viață pentru copii și nevastă.

Cum să nu fii necăjit când lăsași tot ce-ai iubit
Și te-ai dus în pribegie pe un vis și pe-o simbrie,
Iar acum când te-ai întors ești văzut de sus în jos,
Și din omul care-ai fost a rămas doar simplul os.

Când te-ai dus la cimitir să îți plângi ai tăi părinți
Te-a-ntrebat popa-ntr-o doară de-ai venit să-ți faci pomană,
Căci ți-e trupul învelit într-o pânză de argint,
Iar pe față porți o barbă de un cot și-i tare albă.

Bate clopotul în sat c-a murit un moș beteag
Și s-a dus la cele sfinte c-un toiag din lemn, din curte...
Un pribeag, un venetic, asta-i tot ce ai muncit,
Un covor de frunze moarte pe poteca vieții mată.

Într-un colț de cimitir, într-o groapă blestemată
Șade sufletul rânjind pe coșciugul tău muncit,
Iar pe-un pom de lângă poartă croncăne o cioară-n noapte
C-ai plecat iarăși departe doar c-un rând de haine-n moarte.

Iubito, îți voi șopti și astăzi

Ale sărutului promisiuni

Și voi lăsa îmbrățișările iubirii tale

Să îmi șoptească dragostea ce-ți poartă fără să vrea a ochilor culoare ce inima-mi străpung

Când îi privesc,

Când ți-i doresc și ți-i sărut,

Simțindu-i cum se zbat și cum clipesc...!

Aud acele șoapte ale tale,

Văd visele ce le trimiți

Te vreau din ce în ce mai tare,

Iar tu îmi spui că mă iubești,

Știind că nu-s povești de dimineață,

Îți reșoptesc și eu că te iubesc!

(21 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

A ieşit în zori o fată, având rochia brodată

şi încinsă la mijloc cu un fluture de in

când pe frunze mai era lacul cerului senin.

Cum din fire-i râzătoare,

se opri să stea de vorbă

în grădină cu o floare:

unele în cuib de rouă, alte nalte cât un munte.

Însă una-i prea cochetă: are guler de satin,

împlinit cu fagur roşu.

Mai văzu aşa minune altădată la bunici

când pe gard cânta cocosu’ -

ea făcea căsuţe-n şir printre ierburi la furnici.

Dar cum mâna mică îi scapă,

se-nţepă pe negândite într-un mugure de spin…

Vai, ce chin ! -

îşi zise-n sine.

Poate vrea un strop de apă,

de mă-mpunse aşa tare firul greu de mărăcine.

Pe o frunză de cleştar un gândac abia-şi ridică

silueta de cărbune,

o furnică

se opri ca să-şi şteargă fruntea udă, ochii tulburi de tăciune.

Soarele adânc se scaldă într-o tufă violetă;

ce e drept e prea măruntă,

dar din fire e cochetă.

Se ridică în lucire evantaiele de nalbă,

rochii roşii de zorele

rotesc salbă peste iarbă.

Ca o floare printre ele,

fata-şi potriveşte gheata. Visătoare, ea întreabă:

- Ce floare e asta, mamă ?

Am trecut şi ieri pe aici, însă n-am băgat de seamă.

- E camelia mea albă…

- Dar Camelia sunt eu… Cum să fiu eu, mamă, floare ?!

N-am nici frunze,

n-am petale.

Şi trecu prin alte rânduri,

coborâtă printre gânduri…

Ceasul bate miezu-nopţii şi Camelia tresare,

respirând adânc - visează

cum furtuna s-a iscat

şi din soare

smulse o rază;

ciorile înfruntă cerul.

Câte flori avea cu dânsa,

vântul îi goli panerul.

Dar cum mama era trează,

îi cuprinse fruntea albă şi în gânduri se ruga,

visul nopţii i-l veghea să nu-i frângă ramura

vântul cel întunecat ce din basme a scăpat.

Telegarul cât o stâncă,

fruntea naltă îi asudă;

numai sta cât să audă,

că în noaptea cea adâncă

zmeul este la hotar.

Şi porni ca să-l adune sub copitele-i de jar.

 - Nalţă-te de zor spre stele,

urcând podul de aramă !...

Păzitorii se rotesc, vântu-n cuiburi îl lovesc;

praf şi pulbere s-alege de necazuri şi de rele.

Mama-n şoaptă o îndemnă:

- Urcă, fata mea, mai urcă până treci de nouă stele,

unde e copilărie, unde îngerii adie

lirele în cântecele...

Dar deodată-n sânul nopţii se ivi palat de soare.

Şi vibrând în cântec vine o ileană-cosânzeană

cu năframă de cicoare

şi condurii de sulfină:

- Hai, copilă, şi te prinde de o rază de lumină !

 Oi ruga un şir de fluturi

visul negru să ţi-l spele.

Nemurirea să te cânte,

floare mândră a nopţii mele…

din cartea ilustrată pentru copii, Copilul și norul -

Ștefan Radu Mușat

Sunt aici, acolo unde am mai fost și ieri,

Dar parcă sunt alta, cu alte păreri,

Sunt tot eu dar am sufletul albit,

Rănită de oameni nu am timp de iubit.

Unde să caut când în mine este un gol,

Cu ce sa umplu sufletul când mi se scurge domol?

Picătura ce sună tare când cade pe asfalt,

Nu o pot pune înapoi și atunci doar tresalt.

Îmi iau înapoi toate rănile și le spăl cu iubire,

Îmi iau înapoi toate gândurile fără să cer despăgubire,

Calc cu tălpile goale pe iarbă cu rouă

Și mă descarc de vină și nu mai sunt două.

Sunt aici și acum și doar în prezent,

Îmi trăiesc viața nu doar un fragment.

Sunt tot eu, dar visez mai departe,

Mă țin de mână îngerii din noapte.

Toamnă, toamnă, 

Cu găleata apă toarnă,

Poama, poama, 

Dulce ca și mama,

Dovlecei, dovlecei, 

Gustoși și măricei, 

Mere, mere frumușele, 

Gustoșele, mititele, 

Dar cu ele, dinții pierzi, 

Și apoi nu îi mai vezi, 

Cartofei, cartofei,

Îi înmoi cu ulei,

Ceapă, ceapă,

Parcă te înțeapă.

Autor: Nicoleta Postovan 

Colind pe-o rază de iubire

Ce duce sigur la inima ta,

Te rog oferă-mi șansa vieții

Să pot iubi, nu doar visa

Mereu tu îmi apari în vis

Dar fugi când mă trezesc,

Și deodată trist mă simt

Că nu convig să te opresc

Te văd pe stradă singurică

De cum se face dimineața,

Curaj nu am să îți vorbesc

Și doar salut și-mi întorc fața

Tu ești prințesa mea din vis

Și nu doar o nălucă imaginară,

De care cred că mă îndrăgostesc

Și iată te visez, seară de seară

Nu știu cum să intr-un vorbă

Să-i zic ce simt eu pentru ea,

Iar de-mi va accepta dorința

Voi spune c-am atins o stea

......................

Așa a început idila noastră

Și este una fericită, nemuritoare,

Demult prințesa visului îmi este

Soție și iubita mea...sub soare!