Orbit de dragoste fiind…

Eu nu mai caut urme în tăcere,

Nici semne în cuvintele trecute,

Dar un suspin din veche ta durere,

În fiecare zi în mine se ascute.

Sunt tot acolo unde m-ai lăsat,

Cu spatele întors spre întâmplare,

Un om ce umblă veșnic apăsat,

De o iubire ce parcă nu mai moare.

Și dacă vei privi vreodată spre pustie,

În locul unde nimeni nu mai vine,

Vei regăsi în locul meu o poezie,

Ce-și cântă amarul zărilor străine.

Pe umeri porţi tăcerea mea de seară,

Şi nici nu ştii ce greu e să te las,

Când lăcrimez din mine numai ceară,

De sub un foc ce-n suflet mi-a rămas.

Poruncă am să dau umil la stele,

Să-ți plouă la fereastră cu lumini,

Ca tu, mirată, să privești spre ele,

Să încetezi să plângi și să suspini.

Ne vom purta prin veacuri aceeași rană vie,

Cu timpul prins în gene și moartea sub veșmânt,

Iar amintirea noastră, zidită în cuvânt,

Va fi o veche carte ce rostul nu și-l știe. 

Când trupurile toate vor deveni uitare,

Iar pulberea din ele va rătăci prin vânt,

Vom fi doi zei căzuți din propriul legământ,

Sortiți să fim eterni, murind de neuitare.

Să nu-mi ceri mântuirea din evanghelii sfinte, 

Nici să-mi aprinzi lumină pe ultimul hotar;

Iubirea, fără jertfă, devine un coșmar,

Iar timpul, fără moarte, e-o rană ce nu simte. 

Vor trece peste frunte secunde de uitare,

Iar sângele din tâmple va curge tot mai greu,

Și braț la braț păși-v-om aleile mereu, 

Ca două umbre albe în parcul fără soare. 

În noaptea-aceea vântul șuiera printre stânci,

Împingând spre țărm cel mai vechi velier,

Iar marea-l lovea cu valuri imense și-adânci,

Și lemnu-i trosnea ca un lung tunet din cer.

În noaptea-aceea stelele păreau căzute în ceață,

Ca lacrima oarbă a unui a unui călugăr ascet,

Departe, luna roșie, ca o scânteie de viață,

La capătul mării, coborî, stingându-se încet.

În noaptea-aceea peste tot mirosea a lemn,

Iar țărmul părea o rană deschisă spre cer,

Doar catargul rămase înfipt, ca un semn,

Că pe aici a trecut cel mai vechi velier.

Apoi zorii, deodată, lovi bolta ca o spadă,

De-a lungul țărmului răsări un mic crâng,

Din prova, din pupa, din catarge și obadă,

Iar freamătul său, sunt marinarii ce plâng.

Pe vremuri când copii eram,

Dormeam cu fratele de gât,

Cu aceeași lacrimă plângeam,

Și ne-mpăcam numaidecât.

Pe vremuri când copii eram,

Mușcam același colț de pâine,

Apoi cu joaca ne-ntreceam,

Și nu știam de-i azi ori mâine.

Acum mă-ntreb unde s-au dus,

Și ani, și joc, și al meu frate,

Doar părul alb îmi dă răspuns,

Și pozele îngălbenite și uscate.

Mi-s lacrimile râuri până-n cer,

Iar gândurile îngropate-n sânge,

Împovărat de ani, eu tot mai sper,

Că lacrima comună iar va plânge.

Pe geam, spre seară strălucesc,

Aceleași raze purpurii, bătrâne,

În mintea mea, e fratele, gândesc,

Venit să muște-un colț de pâine.

Sub coasa tristă stă răpusă soarta,

Deși, ne țin aceleași rădăcini,

Și eu, și el avem închisă poarta,

Iar drumul ne e plin de mărăcini.

Suflă din neant un crivăţ câinesc,

Generaţia mea se risipă pe drum,

Cortegii funebre peste tot se zăresc,

Şi mă văd recitit de nepoţi, în postum.

Uitarea îmi ţese o pânză pe creier,

Şi uit cine sunt şi unde trăiesc,

Cu privirea-mi caducă încep să cutreier,

Ceva realist, ceva omenesc.

Şi totul din jur îmi joacă o farsă,

Nevoit mă contemplu în ea,

Mi-e somnul priveghi şi pâine mi-i arsă,

Şi moartea mă aşteaptă după perdea.

Vreau somnul să-l legăn în braţele mamei,

În ochii ei nedumerit să privesc,

Să mă-nchin smerit în faţa icoanei,

Şi să cer pe vecie ajutor părintesc.

De mi-ați pune un catarg,

Și un pic de vânt în vene,

M-aș aventura în larg,

Să vânez nebun sirene.

Să le jupuiesc de solzi,

Până dau de altă rasă,

Să îmi cânte cu rapsozi,

Să-mi danseze sus pe masă.

Solzi de pește între buze,

Sânii de sirenă-n palmă,

Poseidon să mă acuze,

Că de-o lună, marea-i calmă.

Haide, cântă-mi pe sub val,

Să te îneci în mine toată,

Să te scot apoi pe mal,

Cu privirea învolburată.

Să te duc în lumea mea,

Și să-ți fac din lut statuie,

Să mă rog umil de-o stea,

Sus în ceruri să ne suie,

Iar de nu, să-mi pui catarg,

Și un pic de solzi pe venă,

Ca să mă scufund în larg,

Să mă-ntruchipez sirenă.

Есенина читал когда-то,

Не понимал ни слова я тогда. 

Сейчас читаю рот открыв припадно,

Запоминая гениальные слова.

Мой друг ушедший в давние писания,

Сегодня в сердце как прекрасный сон,

Вся жизнь его полна была страдания,

С стихах его я слышу сердца стон.

Сегодня рифмы стали как проклятие, 

Как яд в душе все эти тошнотворные стихи.

и книгу я твою читаю как заклятие,

Чтобы от глупости от этой всей уйти.

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était le temps des « je t'aime »

Nous deux on vivait heureux dans nos rêves

C'était le temps des « je t'aime »

Et puis j'ai voulu voler de mes ailes

Je voulais vivre d'autres amours

D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »

Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était vouloir et connaître

Tout de la vie, trop vite peut-être

C'était découvrir la vie

Avec ses peines, ses joies, ses folies

Je voulais vivre comme le temps

Suivre mes heures, vivre au présent

Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.

Tilgiv mig for dette barnlige indfald

Tilgiv mig, kom tilbage til mig som før

Jeg elsker dig for højt, og jeg kan ikke leve uden dig

Tilgiv mig for dette barnlige indfald

Tilgiv mig, kom tilbage til mig som før

Jeg elsker dig for højt, og jeg kan ikke leve uden dig

Det var tiden for "Jeg elsker dig"

Vi to levede lykkeligt i vores drømme

Det var tiden for "Jeg elsker dig"

Og så ville jeg flyve med mine vinger

Jeg ville gerne opleve andre kærligheder

Andre "jeg elsker dig", andre "altid"

Men det er dig, jeg drømte om om natten min kærlighed

Tilgiv mig for dette barnlige indfald

Tilgiv mig, kom tilbage til mig som før

Jeg elsker dig for højt, og jeg kan ikke leve uden dig

Det var at ville og vide

Alt i livet, måske for hurtigt

Det var at opdage livet

Med dens sorger, dens glæder, dens galskab

Jeg ville leve som tiden

Følg mine timer, lev i nuet

Jo mere jeg levede, jo mere elskede jeg dig ømt

Tilgiv mig for dette barnlige indfald

Tilgiv mig, kom tilbage til mig som før

Jeg elsker dig for højt, og jeg kan ikke leve uden dig.

Plâng de dor și dorul plânge

Că de mult nu te-am văzut,

Și în brațe te voi strânge

Ca să-mi dai tu un sărut.

Plini de dragoste nebună

Ce-i născută de noi doi

Și legată de o cunună

Și sfințită printre nori.

Tu ești floarea din grădină

Ce cu foc eu privesc,

Care sufletul îmi alină

Și mă face să trăiesc.

Ești comoară pentru mine

Ce în dar eu ți-am primit

De la Domnul asta vine

Să nu umblu necăjit.

Sunt departe, scumpă, dragă,

Și răbdarea e pe sfârșit

Și îți scriu pe-o foaie albă:

Te iubesc la infinit.

Și mă rog seară de seară

Să te văd măcar în vis

Cum fugim printr-o livadă

Și te țin de mână strâns.

Cum mă alinți cu-acea iubire

Și săruturi eu cerșesc

În Dulcești, pe mine,

Cu un sărut împărătesc.

Ne jucăm pe-o câmpie

Ca copiii fericiți,

Cum ne sărutăm sub o făclie

De iubire amețiți.

În noaptea asta ninge cu blesteme,

zăpada grea o simt pe ochi și gene,

nici n-am mai râs de multă vreme,

și simt că dorm sub mari troiene.

Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,

iar glasul tău se-aude în uitare,

ca un ecou ce-mprăștie durere,

în trupul meu de leu de mare.

Și iarăși zorii vin și mă întreabă,

de ce iubirea noastră e străină,

iar eu le spun cât ești de dragă,

și poate asta-i cea mai mare vină.

Dar cred, că într-o zi, fără să știi,

vei auzi o voce ce nu îți e străină,

care-ți va spune, pe ascuns, să vii,

pe drumul înapoi dinspre lumină.

Căci dragostea nu moare, doar adoarme,

ca jarul stins sub lemnul putred, rece,

și atunci când inima stârnește alarme,

ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.

Nu mai am timp pentru iubiri precare,

Nu mai am timp pentru oameni stingheri,

Nu mai am timp pentru simțiri efemere

Pentru că acum este, deja, ieri.

Cine ești Tu, când nu știi cine ești?

Cum iubești, când nu știi să iubești?

Pe cine mai minți când ești doar tu cu tine?

Te uiți în oglindă și vezi pe cine?

Să - mi spui de vei găsi vreodată răspuns,

Acum, cât mai ești și încă mai sunt.

Să poți să fii Tu cel intim revelat

Dincolo- ți de mască bine camuflat.

Trăind în adevăr, cu Sine aliniat,

Iubind total și pur ca un micuț băiat 

Fără așteptări deșarte și fără judecată,

Primind și dăruind iubire adevărată.

Știu, sună a inocență și a naivitate 

Dorința - mi ce arde de o eternitate.

Dar, vin din alte sfere și - am altfel de înțeles 

Pentru această simțire din trupul omenesc.

Tot ceea ce tu negi la un nivel meschin 

Ducând în derizoriu ceea ce e divin,

Eu ridic Totul la rangul de artă 

Și mă transform pentru tine în hartă 

Comoara din suflet ca tu s- o găsești 

Și astfel, prin ea, să afli cine ești!

    Lasă-ţi gândurile greieri, 
    să-ţi colinde-n voie lanul,
    şoapta norilor să-nchine 
    într-un psalm întreg Coranul,
    marea să-şi întindă ţărmul
    de oglinzi, sclipind mărgeanul...
    muntele să-şi doarmă-n tihna 
    somnului cel veşnic,vina, 
    stepa-n orizont mocnindu-şi
    coamele de cai hinduşi...
    
    Lasă-ţi draga mea iubită, 
    râurile să-mă-nece, 
    hăurile să-mă-nghită,
    sâmbure de soare stins, 
    sub sărutul tău promis...