Minte-mă frumos încă odată

Am venit într-o zi la tine, eram entuziasmată

Tu m-ai invitat la o cafea fierbinte, s-o bem toată

Și n-am putut să te refuz că de mult așteptam asta

Și am venit și am stat și ne-am tot privit

Când am plecat nu știam dacă am să mai vin

Așa că, a doua oară mi-am uitat șoseta sub patul tău

Am vrut doar o garanție, că mă vei chema din nou

Și m-ai sunat să vin, să-mi i-au șoseta înapoi

Iar eu am venit și mi-am luat-o n-am să mint,

Dar sunt puțin cam amețită, știi ce zic

Și în grabă când am dat să plec mi-a căzut elasticul din păr

Și am știut că mă vei chema iar la o cafea cu un praf de zahăr

De data asta când am venit, mi-am adus și o fustă

Și o cămașă albă, și parfumul ce încă persistă

Ne-am zâmbit am stat și m-am mutat la tine

Acum îți bei cafea caldă doar cu mine

Dar n-a trecut mult, pentru mine prea puțin

Și-a trebuit să plec într-o zi  la mine acasă

Am plecat dar n-am știut că n-am să mai vin

Dar am lăsat, să-ți amintești de mine, cafeaua ta pe masă

Când apun stelele ea îmi vorbește

Printre lacrimi de suspine îi las glas

Știu…, îi zic în șoaptă să n-audă nimeni

Nu mă pot ascunde , căci sunt de sticlă

Prin ochii ei , îi strălucește fața …

Îmi zâmbește dar cu lacrimi

Știe ce mă apasă , nu pot să i mint ochii

Căci doar ei îi pot spune de săgeata

Ce-mi străpunge sufletul în noapte

Și de fumul sumbru ce mă îneacă

Luna e roșie și arzătoare căci

Prin vene curge-un sânge otrăvit

Ce-mi îmbată abisul făcut franjuri

De-un cuțit subtil ce-mi stă la gât

Otrava ruinand tot ce am simțit vreodată

Ea-i blocată-n lumea ei cea pustie

Mâinile îi sunt pătate de sânge, știe

Vocea din umbră sângerie îi vorbește

Pe tine cine te iubește ?

Gânduri diabolice o împânzesc

Inima țipând în interior lacrimi trezesc

Ghiarele morții-n înfipte și focul o slăbește

Pe tine cine te iubește ?

Cuțitele-i atacă fantezia luându-i visele

Povara bolnăvicioasă pieirii rupându-i oasele

Urletul morbidității inima-i albește

Pe tine cine te iubește ?

Trăgând de ea și rupând-o în bucăți

O aruncă-n foc și-o zării arzând, fără prejudecăți

Îl lasă rece , o privește cum se prăbușește

Pe tine cine te iubește ?

Te-ai luat și ai plecat cu iubire cu tot

Să te uit încerc dar tot nu pot

Amnezic ești în iubire

Încă mai aștept și o privire

Ce am trăit noi a fost un fel de rai

Parcă doar ieri al meu erai

Cu pumnii în lacrimi încă te aștept

Că ai plecat în grabă mi-e greu să accept

Vreau doar prin vis să ști

Că te caut ca-n povești

Să-ți spun că eu încă te aștept

Să-mi alini durerea ce o simt în piept

Te aștept să-mi spui din nou un te iubesc

Aș vrea să pot să-ți mai vorbesc

Că mă lupt să te las în amintiri de dor

Dar nu mă pot opri să te ador

Chiar de știu că nu te vei întoarce

Te tot chem în visele mele prin șoapte

Urlând că eu încă te aștept la mine

Căci doar inima ta mai poate să mă aline

Ne-am întâlni așa cum s-a întâlnit cerul cu marea

Timpul parcă s-a oprit în loc să ne asculte chemarea

Eu eram luna plină iar tu stelele în jurul meu

A noastre chipuri aveau să-și zâmbească mereu

Când treceai pe lângă mine, totul amuțea

Când ochii se priveau inima-mi înflorea

Nopțile aveau alt gust iar zilele culoare

Iar dragostea fierbea cu a ta ardoare

Încă simt a ta atingere ușoară pe trupul meu

Cum mă privești frumos cu ai tăi ochi, ești tu

Motociclistul care mi-a rămas în inimă mereu

Al tău sărut dulce pe piele ca un tatto

Sub a ta cască îți vedeam zâmbetul frumos

Privirea ta caldă mă topea iar restul era doar de fundal

Tu erai lumea mea dintr-un întreg cosmos

Ne țineam de mână sub felinarul rece stradal

Prima dată când am simțit iubire, era doar el

Motociclistul care a rămas în inima mea

Mi-a arătat cum iubirea poate fi și altfel

Și poate într-o zi într-o altă viață ne vom revedea

Iartă-mă că te-am iubit

Că ți-am greșit și am rămas,

Căci sunt vinovată de fiecare clipă fără tine

Poate nu a fost niciodată despre noi,

De fapt noi nici n-am existat , doar mi s-a părut

Tu adormi , nu te gândești la mine dar eu adorm, doar dacă mă gândesc la tine

Iartă-mă că nu-ți mai pasă, că-mi imaginez că vei mai fi al meu măcar odată

Iartă-mă că atunci când am căzut am așteptat să mă ridici, crezând că nu pot fără tine

Iartă-mă că te-aș fi iubit prea mult , dar timpul ne-a despărțit, e clar

Iartă-mă că mai mult decât toate aș fi vrut să-mi fi tu acasă,  că pentru totdeauna dorul o sa fie acolo.

Iartă-mă că nu mă mai iubești , că nu-ți mai pasă,

Că tot ce-a fost a fost și nu va mai fi vreodată

Noi, n-am fost predestinați să fim da’ n-am văzut

Iartă-mă că nu mai pot să te privesc că am ochii plini de dor și inima mă doare…

Iartă-mă că te-am durut că nu știu cum să-ți spun că n-am să te mai uit,

Iartă-mă că am vrut să te iubesc mai mult decât aș fi crezut că pot, dar n-am știut

Iartă-mă că nu m-am aruncat cu totu și n-am crezut mai mult în iubirea ta, că m-ai învățat să simt dar m-ai și rănit.

Iartă-mă că n-am fost tot ce tu ți-ai fi dorit, că n-am putut să mai rămân măcar un timp…

Iartă-mă căci am lăsat iubirea noastră să se piardă,

Că nu mai văd nimic cunoscut în numele tău

Căci de mult nu mai suntem suflete pereche,

Iartă-mă că n-am putut să te mai țin , că trebuia să fie un “pe curând” dar din păcate-i un ,,adio “

Iartă-mă că orice lucru bun dintre noi nu a fost făcut să dureze,

Că sunt la capătul prăpastiei dar să nu-mi apari în față căci doar prezența ta mă dă pe spate

Iartă-mă că am lăsat tăcerea să își facă loc

Între noi, acolo unde cândva răsună doar iubirea.

Iartă-mă pentru cuvintele nespuse, că nu-mi convenea vreo secundă să te văd supărat

Că iubirea noastră s-a preschimbat în fum, lăsând doar amintirea ta

Iartă-mă că te-aș fi vrut pentru totdeauna și că mi-e greu să accept ca drumurile noastre s-au separat de mult

Că te-am pierdut , că te-am avut și că încă te văd în ochii mei

Iartă-mă că nu mai sunt , că nici n am fost vreodată

A ta si tu al meu, n-am fost a nici unuia nouă doar ni s-a părut.

Nu stelele aprinse

Pe boltă, mă uimesc,

Ci ochii tăi albaştri,

Atunci când mă privesc.

Nu mă uimesc nici Câinii,

Nici cele două Urse,

Ci gura ta cea dulce

Şi ale tale buze.

Nici ale lunii raze,

Din nori când se ivesc,

Ci nopţile cu tine

Alături, mă uimesc.

Se cuibăresc în pieptul unei stânci
Două inimi monolitice, de piatră.
Nemișcate de seisme emoționale-adânci
Din care nu mai rezonează cutia lor toracică crăpată.

Ploi mărunte cad pe inimile reci
Ce-și mărturisesc iubire imposibilă în veci.
În zadar vrei tu să le culegi
Și să le cerni precum se cern mugurii pe crengi.

Ele-s grele, atârnă greu,
Ar apleca copacul sub a lor povară.
Lasă-le în tihnă, să doarmă somnul lor de veci în stâncă
Eternitatea fiind neajunsă ca dorul să și-l plângă.

De ce beau noapte de noapte 

Când atâtea mă apasă 

Printre miile de șoapte 

Ce din suflet vor sa iasă 

Sincer va spun că mă tem 

Că nu mai am vreo scăpare 

Și de asta noi mai bem

De necaz ,  de supărare 

Mă tem c am sa clachez 

Și o sa pic in negre ape

In care eu o sa cedez 

Sa mai ies nu,nu se poate 

Am citit printre rânduri tăcerea,

Un gând nerostit și ascuns.

În ea ți-am simțit mângâierea,

A ceea ce n-ai spus... și totuși ai spus.

Ai pictat cu lumină urâtul,

Rupând din tine scântei să mă-mbraci,

Așa cum soarele-nvie pământul,

Mi-ai dat viață... dar mi-ai și luat.

Ai vorbit despre drumuri și vise,

Despre pași ce se fac, nu se cer.

Ți-ai lăsat amprenta în lume,

Eu ce-aș putea să-ți mai ofer?

Și-am înțeles, chiar dacă-n tăcere,

Chiar dacă glasul ți-e mut,

Că lumea-i țesută-n mistere

Tu ești unul din ele... cel mai tăcut.

Înclină ploaia toamnei oțelul pur din axe

Spre galbenul solubil al frunzei cuvenite

Să cadă în oglinda chemărilor subite

Acolo unde vina coboară în sintaxe.

Și orice picatură e mir și e otravă

Gustată de mesteceni cu limbi sorbite-n vânt

Cât să albească vina din faptă și cuvânt

Ca lumea fără doruri să-și simtă soarta sclavă.

Căci vei veni la mine topind acel departe

La flacăra albastră a sensului din palme

Perechea care suntem nu are alte arme

Decât căușul toamnei și-o literă de carte. 

Tu ești destul. Îmi ajungi.
Din prea-plinul umbrei tale,
Mă îmbăt iar și iar,
Amețit de lumile tale.

Tu crești peste mine,
Ca o frunză albastră.
Ca o mătase foșnind, 
Acoperind bătăile inimii mele.

Mă acoperi. Mă ascunzi.
Mă pierzi, ca să mă regăsesc iar, 
Îmbogățind spice de lumină, 
În holda cuvintelor mele. 

Cad. Sau zbor. Sau mor. 
Trăiesc, respirând ființa ta castă. 
Un lut plămădit, 
Unduind marmură albă.