1 2 3 1

Nu vreau nimic 

Decât bratele tale 

În fiecare vis 

Doar tu ma alini.

Nu vreau nimic 

Decât sa te simt

Sa fi acum și aici

Mereu și pentru totdeauna.

Ești tot ce vreau 

Nu pot descrie iubirea 

Când sunt cu tine 

E Magie.

Natura ne surâde 

Cu culorile ei schimbătoare 

Dar noi una suntem

În orice loc pe veci.

Dacă tu nu ai fi

Iubirea ar rugini

Încearcă sa exiști 

La mine în suflet mereu.

Tânjind a primavara 

Tu ghiocel eu tulpină

Tu verde eu maro 

E Magie , e iubire. 

E o umbra? 

Un miraj?!

Un ecou

 Sau un viraj?

Temniță

Sau libertate?

Fericire

Sau păcate?

Umbra-n suflet,  

Sau e casă ?

Rană... sau 

Momeala-n plasă

E și miere 

Și durere,

E și chin 

Dar si plăcere 

E și soare ,

E și bezna ,

E și rana mea 

Pe gleznă ...

Eu un gând 

La răsărit ,

Dar și omul 

Cel iubit ....

Te-am văzut în umbra unei camere pline,

ca un secret pe care lumina încerca să-l ascundă.

Vocea ta era cea mai tăcută furtună,

mă trăgea sub valuri, mă trăgea aproape,

până când n-am mai putut respira fără greutatea ta.

Și acum sunt prinsă,

ca un val ce se sparge prea devreme.

Fiecare parte din mine tânjește după tine,

dar tu rămâi nemișcat,

ca o lună îndepărtată pe care n-o voi atinge niciodată.

Oh, cad în tine,

ca un cântec fără sfârșit,

ca un râu ce se îndoaie

să întâlnească oceanul din ochii tăi.

Fiecare bătaie a inimii e o mărturisire,

dar tu ești tăcerea pe care nu o pot rupe.

Am trasat în vis liniile mâinilor tale,

degete ca hărți pe care nu le voi deschide vreodată.

Râsul tău rămâne ca fumul în plămânii mei,

și ard,

ard în golul unde obișnuiai să fii.

Oh, cad în tine,

ca cerul ce cade în noapte,

ca o flacără ce aleargă după întuneric,

deși știu că nu-i bine.

Fiecare pas mă duce mai aproape,

dar tu ești o umbră pe care n-o pot ține.

Spune-mi, cum să mă opresc din a te iubi,

când lumea se rotește în numele tău?

Cum să găsesc drumul înapoi,

când tu ai devenit casa pe care n-o voi avea niciodată?

Oh, cad în tine,

și nu știu cum să renunț.

Iubirea ta e o gravitație pe care nu o pot înfrunta,

și mă trage, mă trage,

mă trage în jos.

Cândva,lanțurile iubirii mă țineau prizonier..

Cuvinte grele mă răneau ca niște săgeți ascuțite,

Cu sufletul sângerând incercam sa mă eliberez,

Dar inima îmi făcea durerile neauzite..

Cu cearcăne negre,în nopțile adânci,

Visam la sublime iubiri netrăite..

 Dar lanțurile îmi țineau pașii în loc,

Privem ochii lui,ca de foc,

Atât de frumoși,atât de albaștrii,

Și-mi ucideam visurile răzvrătite..

Ești rana închisă-n adâncul din piept,

O amintire ce-n suflet am drept,

Un dor ce mă cheamă și nu pot fugi,

Un vis ce în taină mă face-a iubi.

Ești umbra ce crește când noaptea se lasă,

Și glasul ce-n mine nicicând nu se-apasă,

Durerea ce-ascunde și bine, și rău,

O lacrimă-nchisă sub pragul cel greu.

Dar rana aceasta nu vreau să o pierd,

Din ea crește viața, din ea mă dezmierd.

Căci fără iubire, n-ar fi nici durere,

Și rana din piept mi-e a vieții avere.

Orașul gol

Orașul pare mai pustiu,

De când nu-ți mai trimit ce scriu.

Străzile tac, luminile pier,

Vântul îmi șoptește stingher.

Băncile vechi îmi spun de noi,

Umbre se-ntind pe trotuare goi.

Fără cuvinte, fără avânt,

Timpul se-oprește-ntr-un singur cuvânt.

Dar dacă mâna-mi va scrie iar,

Poate va fi un alt hotar,

Unde orașul va înflori,

Și tu, din nou, vei reveni.

Frig afara, frig in suflet îmi era.

nu a fost prea greu sa ma îndrăgostesc de ale tale buze, de al tau zâmbet, ai fost ca o binecuvântare după atâta suferința

Mi-ai fost acasa,ochii tai care străluceau atat de frumos când ma priveau ma făceau sa cred ca lumea toată e a mea, am spus ca meriți toate lacrimile mele,pana când liniștea de ieri s-a transformat in haosul de azi.

Dar nu erai decât un trecător in viața mea, ciudat pentru ca  eu credeam ca ești totul in a mea viața, iar acum te scriu pentru ca nu mai ești in ea, ar trebui sa accept ca tu acum săruți alte buze, spui “ Te iubesc “ alteia,  ar trebui sa te uit, sa nu mai răscolesc inima cu alte tale amintiri, însă tu ai fost arta in viața mea.

Și te as fi vrut o viața întreaga nu doar un an, as fi vrut sa am ale tale brate mereu in preajma mea, as fi vrut sa fi mers, și sa nu îmi fi vândut inima in zadar.

Stau și mă gândesc

La zilele cu soare 

Când totul era un zâmbet

Când soarele era mare 

Luna și stelele se-ntâlneau

Azi e ploaie, mâine ninsoare 

Eu mă plimb, așa poate

Apare ziua-n care soarele rasare.

Pe străduța ce-o parcurg 

Parc-apare o raza de soare,

Soare ce de mult nu l-am văzut 

Că-n cap la mine i furtuna mare 

Cu rafale și războaie 

Între creier și inima mare 

Căci unul spune ce-l doare 

Iar celălalt nu-i da ascultare!

Nu-i da ascultare...

Pentru că ar afla ca doare

Dragostea ce pentru tine-i mare! 

Unul spune ce și cum 

Despre cum s-au scurs pe rand 

Toate sentimentele

Ca pământul printre degete.

Celălalt se revoltă

Până-n ziua primăverii 

Când ghiocelul se apleacă

Florile înfloresc iarăși 

Iar soarele apare 

Totul-i de un verde aprins 

Inima e fericita nevoie mare 

Iar creirul tot cu mâinile legate, 

Strânse bine, iar la gura scoci 

Căci inima speră 

Că după atâta așteptare 

Asta-i șansa,

Creierul sa vadă

Iubirea cea adevărată!

de Dicu Alexandra 

(Țin să menționez că probabil sunt greșeli de scriere, iar aceasta poezie este prima pe care o scriu) 

Tu, iubire ciobita, mă ții în lanțurile tale,

Îmi sufoci visurile sau poate le dai aripi..

Mi-e bine, dar dincolo de castel e raza de soare pe care nu o vad...

Tu, iubire ciobita, ești nisipul auriu

Ce n-a cunoscut magia valului,

Ești chitara fără corzi,

Bărcuță fără vâsle,

Fluture fara aripi,

Ești drog ce mă împiedică să văd lumina visului împlinit...

Cand de mine te apropiai,

sufletul eu mi-l oftam,

În ai tăi ochi verzi priveam,

iar dorința ți-am văzut-o;

Mâna după tine am dus-o,

şi cealaltă pe obraz,

Iar în exces de extaz,

buzele moi le apropiam;

Şi nici măcar nu banuiam,

că imoralul se-ntâmpla…

Despre tine, nu mai scriu

Am scris mult și m-a durut și mai mult

Vreau sa tac acum și pentru totdeauna

Sa te las in urma cu tot ce ai avut

M-ai inspirat întotdeauna

Când la tine ma gândeam

Scriam versuri de durere

Le citeam, si iar plângeam

Dar totul se oprește aici

Cu tine, cu mine, dar fără noi

Nu mai pot sa sufăr și sa văd

Cum strălucești și mai tare printre nori

Vreau sa trec mai departe și sa uit de tine

Sa fug in depărtare și sa privesc in urma

Și sa te văd uitându-te la mine

Privind cum îți dispare a cerului Luna

Trecut-au anii rând pe rând,

Eu nu știam că vine ceasu,

Căci mă luptam ades mergând 

Spre insula durerii.

Acolo mângâie am aflat;

Iar durerea a trecut.

Dar fără să cârtesc 

Așteptat-am eu vreau leac.

Nicicum,

Așa dintr-odată a trecut;

Iar eu atunci m-am bucurat 

Și pe Domnu ' am lăudat.

Atunci atâta m-a-ntărit,

Iar El puterea Lui mi-a dat,

Ca să pot să fiu și eu la fel,

Când nimeni nu mă mângâia.