Aș vrea să uit...

La aceeași masă ne întoarcem

Pășind mereu același prag,

Ce duce-n casa părintească

Unde, așteptându-ne cu drag,

Când revenim din lumea mare

În casa-n care am crescut,

Ne-așteaptă mama zâmbitoare,

Cu dor de anii ce-au trecut.

Viața, ne desparte într-o clipă,

Cu voința de-a pleca,

Dar casa părintească nu se vinde,

Și nici nu o mai poți uita.

Nu poți uita al mamei zâmbet dulce

Și pâinea caldă a bunicii…

Mi-e dor, mi-e dor de casa mea.

Acasă totul pare altfel,

Aici, cu-adevărat simt că exist,

Mă simt iubită și aleasă,

Și ei sunt bucuroși c-am revenit.

Eu pot pleca în depărtare,

Și pot călători mereu,

Dar inima și sufletul mă doare,

Când mă-așteaptă acasă neamul meu.

Mă bucur c-am ajuns aici,

Aici e viața mai frumoasă,

Alături de ai mei părinți,

Așa e, când mă-ntorc acasă.

Într-o zi de vară

Privirea ta m-a tulburat,

A noastră prima întâlnire,

A fost de neuitat.

Ai perceput ca ești al meu odinioară,

Și eu am înțeles că sunt a ta,

M-ai strâns în brațe într-o zi de vară,

Punându-mi mâna mea în mâna ta.

Stârnit-au-n mine o credere,

Cum n-am simțit până acum,

Dragostea din prima vedere,

Oare ea a fost, sau nu?

Însă apoi tu ai uitat de mine,

Iar eu mă sufocam de lacrimile amare,

Știai ce faci, ca nu e bine !

Dar tot ce noi iubim, peurmă moare.

Când eu plecam te-am acuprins,

Lăsându-mi sufletul să piară,

Ce am numit dragoste, s-a stins,

Cum s-a aprins, într-o zi de vară.

Cât tânăr ești, și ai putere,

Și chef de muncă cât mai ai,

Rupându-ți cărțile se cere,

Să-ți cunoști propriul grai.

Căci mulți acoperișul îl repară

Zidesc o casă, doua, trei

Undeva peste hotare, dară

Uitata-și de țară ei.

Pierduți prin fețele străine,

Puțini acasă se întorc,

Căci acolo e cald și bine

Iar acasă, mai deloc.

Și când decid ei să se-ntoarcă

Cuvântul casă pare cam străin,

Pășind în casa părintească

Ce-am făcut cu a mea viață?ei îngân...

Eu vă îndemn acasă să rămâneți!

Proslăvind al patriei pământ,

Căci pacea sufletească nu se vinde

Căci patria e un lucru sfânt.

Vărsat-au sânge strămoșii noștri

Ca să putem astăzi învăța,

Luptat-au pentru drepturile noastre,

Pentru ca patria s-o putem elogia.

Pot privi cadavre,

Femei inocente moarte

Cruzimea omenirii nu ma mai misca.

Sunt tare si mare

Pana apare un oarecare..

Si ecourile crezute moarte,

Scancesc cuvantul iubire.

O doamne cum se zbarlica carnea pe mine..

Lumea se clatina, 

Ce drog afurisit!

Te sedeaza intr un paradis efemer,

Te duce mai sus de nori si te arunca.

Te izbeste si doamne, 

Ce as fi preferat, 

Niste oase rupte si un cutit in stomac.

Atat de imprevizibila,

Nu are o structura..

Chimia nu te insala.

Doar uita te la acea persoana, 

Combustie  spontana.

Unde sa ma duc sa cer un gram

Dupa ce iar ai plecat..

Un joc murdar,

Aici nebunul sunt eu.

Mintea nu mi e clara

Ploua torential si aici si afara.

Fara faruri conduc cu viteaza

Si ma rog sa nu doara.

In dreapta mea o bomba cu ceas

Tic tac tic tac,,

Doar un an mai vreau să ți simt atingerea-i fierbinte,

Să cred măcar un ceas ca “el nu mă mai minte”.

Să mi iei mâna și să mi-o pui la tâmplă,

Ochii mei să nu mai vadă ceea ce se-ntamplă.

Iubirea mea-i pe moarte,însă,

Iar tu mă faci să mă simt atât de strânsă,

Mă faci să zbier atât de aprind și prelung,

Ale tale vorbe grele și tăioase,a mea inimă străpung.

Și nu uita,te rog,acel “te iubesc”,rostit în șoaptă,

Și nu ți lăsa a ta inima să plângă în timp ce-așteaptă.

Nu mă uita,te rog,atât de repede și de tăios,

Și nu uita iubirea-ntreaga ce între noi a fost.

Mai uită-te din când în când la lună și la stele,

Și nu,te rog,nu mă compara cu ele.

Mai ține-mă aproape,lângă a ta inima ostilă,

Și mai miroase câteodată,a mea voce volatilă.

Ochii tăi albaștri ca valurile mării-nvolburate,

Mă lasă să mai sper la ale tale schimbări deșarte

ce-mi afundă-n suflet adânci amoruri moarte

iar tu ca un zeu ce-omoară ale vieții inimi

transformi sufletele triste-n heruvimi.

Acum ca plec și uit să mă întorc,

Tu tragi de mine doar o treaptă  să te urc.

Iar eu cu ochii-n lacrimi și înroșiți de dor,

Te privesc atât de aprind,în timp ce ale mele sentimente mor.

Visul - Curaj(impacarea cu sine)

Am alunecat spre mare
Si ma las dus de mister
Stiu ca doar acolo voi gasi
Linistea - sa pot muri..

Pe nisispul cald si moale
Pasii mei vorbesc timid..
Era singura ocazie sa mai fiu candva lucid

O durere apasatoare
M-a adus la orizont

Dar aici eu m-am trezit..
Totul parea diferit

Acea liniste macabra
M-a facut sa fiu invins
Un curaj in antiteza
Care s-a impregnat in vis

Te-am vazut in departare
Cum sclipeai..m-ai observat
Iti cerusem ajutorul
Dar tu nu, nu mi l-ai dat

Visul meu intunecat
Ce m-a dus spre alta "lume"
M-a facut sa tac..doar urme

E o poezie pe care am scris-o azi: tema(acceptarea)

Sub semnul unei mângâieri pierdute,

Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.

Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,

Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,

Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.

Acum, ca oameni mari,

Ne rostogolim printre etichete și critici

Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.

„Iubește-te pe tine însuți!”,

Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea

Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica

În fața oglinzii lor răutăcioase.

„Ai încredere în tine!”

Dar când o facem,

Devine o criză de narcisism.

Când tăcem, e un semn de sfidare.

Când strigăm, căutăm atenție.

Suntem fărâme de sine,

Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți

Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,

Și ne transformă în luptători cu noi înșine.

Nu mai suntem ființe vii,

Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor

Care ne conturează contururi de umbră.

Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”

Dar nu e decât un amăgitor vis.

Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,

Le vedem fără să le cerem permisiunea,

Și totuși ele rămân,

Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,

Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.

„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”

Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.

Ne răscolim privirea în oglindă,

Căutând o identitate în ruinele proprii.

Dar cineva zice: „Ai valoare!”

Și parcă răspunsul devine greoi.

Asta e lupta, dragă om:

Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,

Traumele ne pun în colț

Și ne spun că suntem insuficienți.

Dar încă mai suntem vii.

Încă mai căutăm o cale.

Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,

Dar putem învăța să respirăm

În mijlocul lor,

Și poate, doar poate,

Vom învăța din nou să ne iubim,

Fără să mai cerem permisiune.

Trec anotimpuri

Dar durerea tot nu trece,

Îmbibat cu ale iubiri reziduri

Sufletul e precum iarna de rece,

A înghețat iubirea,

O conservă-n timp,

Și-a înghețat privirea,

În al său ultim anotimp

Și-a înghețat sufletul,

Așteaptă ca tu să-l dezgheți,

Îți va căuta zâmbetul,

Și-n următoarele vieți.......

Mă mai iubești?,Nu te văd asa clar acum,

Simți  mirosuri diferite pe perna ta,

Poate note dulci și florale...

Sau poate note de cafea puțin amare.

Ai schimbat câteva săruturi și priviri ,

În ziua actuală 

Te-au îmbrățișat trupuri,unele mai mici  și firave

Unele s-au distanțat, ca s-a răcit inima. 

Dar cu apartamentul nou schimbat,te va lăsa rătăcit,

Și rezemat de pat

Gândindu-te la un "iartă-mă "

Și ea ce face ? Hmm,Să știi că e schimbată, mai îi este dor..

Nu uita că pagina s-a ars, 

Și multe răni au fost de cos.