𝗡𝗘𝗩𝗢𝗜𝗔 𝗗𝗘 𝗦𝗜𝗡𝗧𝗢𝗡𝗜𝗘

Aștept un fragment 

De o iarnă mai vie;

Rânduri de ger se petrec,

Vopsesc iarba în alb,

Încât se rescrie

Crăciunul vine amorțit

De frigul ce-l respiră iar;

El ne găsește repezit,

În case intră temporar...

Miroase-a fum în calendar

Aş merge desculț, pe-un deal

Într-un sat de-odinioară

Unde păsări, cântă la vioară

De Enescu..rapsodie

Râd copaci din neam în neam

Câtă fericire vie!

Vuietul văratec al crengilor de pomi

Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori

Acum am înțeles, aievea

Dar nu-i încă târziu cât încă mai e dor

De veri toride, de dimineți pripite

De munca pe ogor,

De Azorei, de iezi, de iepuri şi de flori

Erau furtuni de dimineți de vară,

Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori

Pe ulițe înnoroite 

Adeseori păşeam desculț, căci n-avem cizme

Dar fără teamă c-am să mor 

muşcat de viețăți închipuite

Acum am înțeles, era o primitivă terapie

                 Marius Ene, Elbląg, Poland, 01.10.2023, 18⁰⁰

E iarăși toamnă, e rece și plouă,

Și iarăși ne curge în suflete rouă,

Iar stropii de vreme se scurg pe ferestre,

Ducând mai departe o veche poveste

Se nasc rugini ce umplu pământul,

Se coc frunze vechi, dansează cu vântul,

Ciuperci în buchete cochete se-adună

O altă minune, ce vor s-o compună 

Peste pașii repeziți 

Se așterne mândra toamnă,

Voluptoasă, ca o doamnă,

Norii stau acoperiți,

Ne privesc din cer uimiți

Vânturi repezi s-au pornit

Într-un mod cuprinzător,

Păsări mii ascund în ele

Cerul, norii și un dor...

Pomii toți au bombănit

Şi cum să fie alb, când noi îl înnegrim?

De false judecăți corecte 

Crescute-n ani de critici, de suspin

De mari orgolii ce revin

Şi iarăsi.. tot revin

Oh, tu Mândrie! mândră rece calitate

Ce crezi că tu le poți a socoti pe toate

Eşti frate geamăn cu Orgoliul

Şi el şi tu, aievea judecați

Ca fiind superiori şi veşnici

Dar veşnic asprii, neînduplecați

Sunteți doar falşi modeşti şi binevoitori

Şi totuşi ..judecați!

Nici Soarele-n splendoarea-i rumenă de foc

Nu poate potoli asemenea potop

Potop de sete de dreptate,

Potop de ruginite creiere deşarte

De ură, de mândrie, de umilință vie

Ce te aduc să simți, să spui, 

Să crezi cu patos, cu tărie

Că viaţa e doar parte din Mândrie

Deşi eşti ființă unică şi încă vie

Ce ai crescut cu demnitate pură şi lucie

În zece ani de lupte de dreptate

De compromisuri limită, forţate

Ajuns-ai să le spui pe toate

Cuvinte aspre şi grețoase

De-ar fi mai blânde ale tale

Limbă de foc, inimă de taur

De-ai şti că tot şi toate ce le judeci

Au şi din gena ta o parte

Poate ai fi mai iubitoare

Aşa cum spui că eşti de fapt

Aşa cum le pretinzi pe toate

De cauți mereu vină

De critici în surdină

De poveşteşti adesea tuturor

Că tu eşti doar lumină

Iar eu adesea întuneric copt

De crezi că astfel sunt de vină

Cum vrei să nască un nou nou

Şi-o mare nouă, pură, fragedă lumină?

Când frate ți-este ura, mândria şi orgoliul 

De tot repeți aceeaşi strofă

Ți doar să-mi spui că eu,

Sunt tot acelaşi negru vis, 

Sunt tot acelaşi om - neomul

Marius Ene, 27.07.2023, Brasov, Romania

Mă-ntorc adesea în copilărie 

Ca un trifoi firav, vioi și mut

Și an de an prezentul e trecut

Arareori cu patru foi și absolut 

Marius Ene, August, Polonia 

Fidelitatea celor din jur tinde să fie o proiecție a contextului social, nu a unei apropieri autentice. La cea mai mică oscilație a statutului, relațiile considerate solide se transformă radical, confirmând caracterul conjunctural al atașamentelor din perioadele favorabile. Abia atunci se conturează paradoxul de a fi profund singur în mijlocul celorlalți și certitudinea că singura ancoră reală a unui individ este el însuși.

lumina învăluie scena orbitor

scoate esența din lucruri și oameni

bara striptesei seamănă cu un sceptru papal de argint

iar globul cu lumini multicolore îi adaugă reflexe de ametist și smarald

atrăgând ca un magnet ochii bărbaților

sunt eu Esmeralda le strigă artista făcând un fouettés

un fel de rotire fără sfârșit pe vârful unui picior

în timp ce rochia-i albă tatu îi dezvelește picioarele până la șolduri

delir

un Grand jeté o proiectează spre bară

se învârte amplu la 360 grade și ajunge cu piciorele în sus

moment în care tatu-ul se desprinde lăsând-o în sânii goi și chiloței

urale

urmează un glissé spectaculos

un salt în gol

bărbatul o prinde în aer și o strânge la piept

nebuno

da zice ea și-l sărută pe gură în timp ce lumina se stinge…

Se-aud fantomele plângând 

Si ei cum rand , tăind, țipând 

Iar eu cu sângele mă lupt 

Și cu durerea lor în gând .

Și-i simt cum parca ei suspin 

Când mii de membre eu străpung

Înspre tăiat și pierzaciuni ,

Și parcă tot mai tare plâng.

Acolo ,ei vor fi mereu ,

Cu alte mii și mii de mii

Ce vin țipând la Prometeu ,

Dar nu-i aud decât doar eu.

Ne bucurăm de lucruri mici,

Fără să știm ce ne așteaptă..

Dorim să pășim spre viitor,

Dar vedem urme din trecut

Ce nu își doresc să piară.

Totul e-n ceață și suntem într-un anotimp ploios,

Dar așteptăm ca răul să se schimbe,

Iar lumea să devină un loc mult mai frumos.

Un război de prisos ne așteaptă după colț,

Porumbeii ne anunță ca vom cădea într-un abis misterios,

Iar ploaia abundentă se risipește dintr-un nor întunecos.

Dar când soarele apare

Cu ale sale raze calde,

Ne dă încă speranța că pacea o să vină și va fi folositoare.

Măcar o clipă, un minut,

Să îi spunem răului un simplu,

Rămas bun.

zilnic dăm la o parte fapte de viață consumate

cel mai adesea prozaice

de la preparatul cafelei la nu știu ce întâlnire de afaceri

sau dragoste

într-o logică ancenstrală a supraviețuirii

înghițim totul

.

apoi aruncăm resturile

(întotdeauna rămân resturi și vase murdare!)

la coșul de gunoi al memoriei

.

douăzeci și patru de ore pe zi

.

dimineața o mașină a Salubrității ridică gunoaiele zilei

din containerele gândului

aranjate după un cod subliminal al culorilor

galbenul

de exemplu

sugerează locul în care trebuie să arunci gunoiul menajer al ideilor

verdele

pe cel al speranțelor în putrefacție

albastru

indică locul eșecurilor

iar roșul

(cel mai vizibil!)

pe cel al amintirilor

.

ptiu!

se strâmbă sufletul

dând ocol inimii

.

ce urâte mirosuri răzbat dinspre sinistrele crematorii ale mințiii…

bare peste tot,

fiara și-a instalat puii la intrări;

omu-i din start bandit.

tiparele-s rupte.

în funcție de scor, poți să-ți cumperi

un codru de pâine.

în vreamea minciunii de sine-stătătoare,

câinele-i pisică;

pisica, șoarece;

șoarecele, libelulă.

bărbatul poate fi orice,

numai bărbat n-are voie 

să fie.

ceva mă ține ferecat între zidurile temii

atunci când îmi desfac  gândurile

precum niște aripi uriașe de vultur

toate declarațiile mele de dragoste se întorc de fiecare dată

la capătul pistei

ca un avion cu reacție care nu se poate desprinde de sol

nu mă ajuți nici tu de la manșă

nici vântul potrivnic

singurul prieten credincios îmi este

instinctul

chiar dacă-mi înfige pumnalul în inimă

și-mi omoară speranța

el știe ceva ce mie îmi scapă

alinierea primejdioasă a planetelor

de pildă

sau dispariția subită a energiei în Cosmos

care ar pune Universul pe linie moartă

nu știu

eu îmi ascult înainte de toate inima

(aflată în dezacord cu spiritul!)

și nu-mi explic nicicum opinia ei separată…