Tu poți să îi iei locul lunii

Păcat, e  că trebuie în  fiecare zi să suport durerile sufletești

Păcat că aerul care fiind atât de dulce înainte, acuma e atât de greu

Și nu pot obține, suficientă apă  limpede din izvoarele împărătești

Și sensul vieții mele, a dispărut în umbra   apusului de soare care mă încălzea mereu

Decalajul adânc și întunecat, care a apărut între noi fără motive evidente

Și zorile, care încă nu au venit să atingă chipul tău cu primele raze solare

Te văd în fiecare noapte, prin visuri  dincolo de cerurile senine și dansuri ale stelor lente

Acest vis frumos, care nu se va împlini niciodată din cauza speraței care în fiecare zi moare

Glasul tău liniștit și  atât de calduros, încălzește orice inimă înghețată

Tu trezești prin prezența ta,  cele mai plăcute  amintiri a zilelor trecute

Când  dorința dragostei mele,  a fost ieșită din propria limită destinată

Dorul și  dragul, față de tine îmi  înlocuiau orice delicatesă  și băuturi plăcute

Zvonul clopotelor bisericii construite pentru tine, răsună atât de pasionat și crud în adânncul sufletului

Sunetul viselor frumoase și dulci, trezește noile speranțe periodic nemuritoare

Dar sunt atât de singur în cele mai grele și reci nopți ale vieții sub greutatea trecutului

Și simt durerea spinilor din acești trandafiri care au culoarea  blestemată și uimitoare

Scrâșnitul oaselor,  îmi dă de știre că nemuritoare sunt doar visurile neâmplinite

Durerea rece și ascuțită, îmi  străpunge chiar sufletul și corpul slăbit de farmecul mortal

Strigătele a celei mai aspre dureri, caută o ieșire pentru primirea liniștei mult dorite

Dar nu-mi voi tulbura liniștea mea trainică și  voi  termină aceast  spectacol cu un chip și glas liniștit total.

Mi-ai spus: „Sper că nu ești supărată pe mine...”

Și fraza ta mi-a intrat în carne,

ca o săgeată înmuiată în tăcere.

Nu, nu sunt supărată —

eu ard.

Țin în mine o rană fără margini,

care nu urlă, dar pulsează.

E ca și cum aș fi într-o pădure

unde copacii plâng cu frunze de fier,

unde ecoul meu se întoarce

făr' să mă mai recunoască.

Doare.

Nu simplu —

ci până la os,

acolo unde cuvintele îngheață pe buze

și aerul devine spin.

Îmi tremură gândul,

îmi crapă vocea,

și-n piept îmi moare aerul

ca un fluture prins sub piele....

A.Turcanu

Nu-s eu nebun de dragostea ce-o am,

Păstrată de-atâta amar de vreme,

Tot așteptând ceva ce nu mai vine?

Și-n viața asta trecatoare 

Te rog mă crede,

Nu-i lesne lucru să aștepți 

Ca prostu',iubirea ce nu se întrevede...

Decenii triste ce s-au scurs,

Suspine, lacrimi,disperare

Sperând la tine sau la Dragostea cea mare...

La o iubire ce pleacă poate chiar din Cer

Trimisă doar de îngeri, 

Eu astăzi te-așteptam,

Neștiind că tu poți exista,

Așa frumoasă și tăcută,

Iubita ce vine dintre stele...

Oare visez,nebun să fiu..?

Nu ești născută pentru mine?

Eu spun că este-așa

Pentru iubirea mea ,

Ce te dorește doar pe tine...

Nu-s buzele ce porți, sculptate 

De-un geniu ce renaște, 

Pe Afrodita ,dar nu aceea de care se vorbește, 

Ci pe tine..

Tu ești adevărata zeitate sau frumusețe neîntrecută...

Vasilica! Și iarăși Vasilica!

Amorul meu și strălucirea iubirii ce-mi vestește, 

Nemuritoarea dragoste ce simt

Și știu că nu se mai oprește!

(23 februarie 2024 Vasilica dragostea mea) 

Ieri am terminat cu pruna

Azi culeg struguri în vie,

Voi avea ce bea la iarnă

Și un vin...dar și-o tărie.

Anul n-a fost unul bun

Că n-a picurat din cer,

Totuși am făcut destul

Și-am de unde să ofer.

Strugurii i-am dat la teasc

Mustul e deja-n bidoane,

Am băut din el un sfert

Eu și încă cinci persoane.

Pruna-i pusă-n vane mari

Ca un timp să fermenteze,

Și-apoi la cazanul satului

Unde-aștept să distileze.

Mai grea este așteptarea

Decât munca cea prestată,

Pâna bei un vin și-o țuică

Să te-mbeți...măcar odată.

Dar nu-i bai că am rezervă

De la an la an că-s gospodar,

Vârsta-mi zice..bea o dușcă

Din butoi..cu doagă..de stejar!

Dansăm în doi așa frumos

Și azi când noi sărbătorim,

Priviri simțim de peste tot

Iar bârfa lor e greu s-o știm

Zâmbim și pașii ne conduc

Pe ritm de vals și de iubire,

În ochi avem multă lumină

Pentru că ei emană fericire

Ne știm din vremea studenției

De când noi ne-am îndrăgostit,

Și de atunci formăm perechea

Iar vorba lumii nu ne-a clintit

Ani mulți am pus în barca noastră

Și-am navigat pe vânt și pe furtună,

Și niciodată nu am căzut sub val

C-am tras la vâslă doar împreună

Și an de an când vârsta împlinim

Cu drag ne amintim de tinerețe,

De clipele frumoase ce le trăim

Chiar și acum ajunși la bătrânețe

......................................

Am plâns, am râs și ne-am luptat

Cu cei ce răutatea-n viață o cultivă,

Cu cârma strâns în mână am vâslit

Pe drumul drept, fără a fi..în derivă!

Tu ascunde-te,de vrei,

După fire de mătase

Și lasă-mă să te găsesc,

Făcându-ți dantelă,din toate

Iar de nu vrei dantela mea,

Te învelesc cu catifea

Dar să nu spui,că nu ți-am zis,

Că n-are flori pe ea!

Plouă peste tot in jurul tau,

Dar nici un picur nu te poate atinge

Iar de ți-e frig,te poți piti lângă inima mea,

Unde-i un foc,ce-n veci nu se va stinge

Nu te-ntrista si uită-te,

Cum te salută, din pomi, frunzele

Chiar de le spală cerul in tristete,

 Blândețea ta,doar,poate sã le înece

Dar nu e timpul așa tare,

Să te preschimbe dintr-o floare

Nici suferință asa mare,

Să-ți poată fura din culoare

lar primăvara,când mai vine,

Iți dã toate florile

Sã vezi că timpul,chiar de trece

Îți lasă petalele

Dă-mi iarnă,florile înapoi

Și cerul pastelat de astă vară,

Cu apele ce au înghețat sub noi

și soarele,ce nu înceta să apară

Ia-ți fulgii reci de pe crenguțe,

Cu mantia-ți albă,desprinsă din nori

Și fă-le loc la vrăbiuțe,

Să poată cânta lumii,de al meu dor

Am plantat ieri in grădină,

Un rând colorat de flori

Și-am constatat, târziu,se pare,

Că te-am pierdut printre bujori!

Of,cine e acum de vină,

Că nu mai știu de dumneata?

Că printre atâtea flori frumoase,

Zău de mai știu care-i a mea!

Sã le culeg acum pe toate,

Parcă din inimă le-aș lua

Astept să vină ploaia, poate,

Poate dau de urma ta

Păsărică nătăfleață,

Nu te teme,nu te-omor!

Am vrut doar să te țin în brațe,

Nici de cum să te înconjor!

Eu îți mulțumesc copile ,

C-ai seamă de viața mea!

Dar îți zic să știi de acuma’

Nu mă pricep a zbura!

Știu că ceru-i gol și mare,

Dar direcția îmi lipsește

Am voință și-aripioare,

Dar teama mă încolțește

Am tot auzit de zbor,

De la cei ce au mai zburat

Din cuib le e ușor să-mi zică,

Cât timp ascult de pe asfalt

Iar apoi,ce să fac oare,

să mă iau după ceilalți?

Drumul o fi el același,

Dar n-au toți același final

Se ivește întrebarea,

Unde urmează tu să mergi?

Pe cărarea vieții tale,

Multe urmează să întâlnești!

Apreciez că mi-ai dat drumul,

Mă așteptam să mă rănești

Și-apoi,scuză-mi nesimțirea,

De a te ține la povești!

De mă mai revezi vreodată,

Fă-mi cu mâna înspre nori

Iar de știu și eu pe atunci,

O să te învăț să zbori

E toamnă iar,peste coline,

Și ceru-și plânge florile

Copacii frunzele-și inchină,

Pamântului să-i dea culorile

S-au pus toți norii laolaltă

Să ia azurul cerului,

S-au dus toate cu vara,odată

Făcând loc misterului