Zâmbim

 A început, marea escrocherie în ţară,

Cu alte moaşte, scoase acum afară.

De popii, cei mai escroci prostesc,

Pe acest popor, credul românesc.

Se plimbă acum, pe stradă cu racla,

O plimbă ei popii, escrocii cu roaba.

Cu oasele, într-un mare sicriu,

Ale Sfântului Dimitrie, care zice că îi viu.

Pe români să meargă, îi prostesc acum popii,

Să vină să pupe racla, cu oasele morţii.

Ei spun că dacă, pupi oase moarte,

Vei avea, mare noroc în toate.

Aceşti popi, escroci şi mari hoţi,

Îi prostesc acum, pe românii toţi.

La ei să vină, să pupe îndată racla,

Şi la escrocii de popi, să le facă plata.

Că popii prostesc, românii cu racla,

Că vor avea noroc, când ei fac plata.

Iar românii, proşti şi creduli de fel,

Fac plecăciuni, la popi şi la raclă niţel.

Şi apoi românii constată, că au fost înşelaţi,

Fiindcă de oase moarte, nu au fost ajutaţi.

Ba mai mult unii, când se întorc spre casă,

De moarte, în accident de maşină nu scapă.

Şi atunci cum să fii prost, să crezi în oase,

Că acolo în racla cu geam, stau nişte moaşte.

Iar popii peste noapte, se îmbogăţesc se ştie,

Datorită unui popor, îndoctrinat de ei în prostie !

Prăpastia arată tot mai tantant,

Dar tenatant la modul aspru

Chiar țipător.

Ca un vânt rece care îți străpunge fața când crezi că ți-ai pierdut orice urmă de simțire.

Pierdera simțirii fizice

A celei sufletești,

Dar mai ales, a celei psihice,

Care te lasă sec și fără scop 

Care îți spune: "SARI",

Dar, tu spui: "STOP".

De multe ori te-ai întâlnit cu STOP-uri

Care au fost ignorate,

Crezând că ele vor deveni "cedează"

Pentru acele suflete prăpăstioase și oarbe.

În vatră arde focul,

Privesc afară cum bate vântul,

În minte îmi fuge gândul

Cum mi a fost mie norocul

Să mi întâlnesc băiatul,

Târziu dar așa mi a fost destinul.

Dar oare? Va veni și pruncul?

Ce mi zgândărește sufletul.

În vatră arde focul

Dar și în inimă unde i locul

Pentru că îmi iubesc soțul.

Ştii tu despre trupul meu mic şi plin de viaţă ,

Despre jocul mâinilor mele ?

Despre degetele lungi trecute prin păr alintându-l ,

Despre mângâieri uşoare în urma cărora prind contur ?

Ştii tu despre ce scriu eu în dimineţi ? Ştii tu să mă citeşti ?

Ştii că-mi plac apusurile rotunde 

Şi răsăriturile pe care doar eu le văd în culori ?

Că îmi plac văzduhurile şi cerul şi primăvara

Când îmuguresc pe trup gol de copac , ştii ?

Dar despre faptul că am făcut echilibristică 

Pe un fir subţire nevăzut 

Şi cum doar eu ştiu să mă plimb prin nori , ştii ?

Cum mă sărută ploaia şi mă dansează ,

Cum paşii mei răsună în urechile pământului .

Despre asta ştii ?

Ştii tu râsul meu copilăresc , cum cânt , 

Cum privesc pe sub pleoape , cum mă prostesc ?

Că sunt încă copil în inimă ,

Spune-mi , ştii ?

Furat de-a ta primăvară,

Printre copaci cu razele de soare,

Chipul tău ți-l desenează o floare

Pentru ultima oară …

Și mă las învrăjbit de-un zumzet

Întins în viitor cu gândurile mele,

Numărând clipe și cu tine petale …

Și încă te aștept …

Te simt cum lași pe fruntea mea

O rază caldă de lumină,

Și știu că buzele îți sunt de vină …

Și îmi declar iubirea.

Și-n tot ce prinde viață te privesc

Iar printre razele de soare, printre rânduri …

Cu tot ce sunt și-n gânduri …

Te iubesc!

Furat de-a ta primăvară

Privesc doar chipul tău cu dor și mă doare,

Singur numărând petale …

Întâia oară …

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

Mă ţine ceva, aici, lângă tine,

Ceva ce nu ştiu, nu înţeleg,

Aş vrea ca să scap, să fug

Alt drum să aleg.

Mă ţine ceva atât de puternic,

Mai puternic decât mine

Nu pot scăpa de acel trecut

De tine...

Vreau să mă rup de noi,

Aşa va fi mai bine

Am suferit prea mult ieri

Nu mai vreau şi mâine.

De câte zile zic că plec

Îmi iau inima şi poza cu noi

Fac câţiva paşi spre uşă

Şi...mă întorc înapoi.

Cred că este un magnet în casă

Care mă tot ţine

De fapt, magnetul se cheamă Iubire

Şi e în tine.

Se împlinesc sapte ani de cand

Noi ne am cunoscut,tii minte?

De cand te am vazut cantand

Intr un bar,pe trei placinte.

Ma i vazut tacut,uimit,

De prezenta ta grozava,

M am indragostit,admit,

Si inima mi cazu pe tavă.

La final,te am asteptat sa iti spun:”felicitari”,

”Încantat de cunoștință,să tot ai asa cantari”.

Din acel moment,am stiut...

Nu erai ceva la întâmplare.

M ai târziu te am si cerut,

Ai spus ”DA”,fără ezitare.

Nu credeam ca e posibil

Sa transformi din gri in alb,

Viata mea,un rău vizibil...

 .......

Au trecut doi ani de cand,

Tu m ai parasit,tii minte?

De cand te am vazut căzând,

Intr un puț,printre morminte.

M ai vazut,tacut,pierdut,

De absenta ta ,distrus,

Ce mai este de facut?

Ziua bună a apus.

La final ti am recitat : „Iubirea mea nemuritoare...”

”Încantat de cunoștință,dormi in pace,dulce floare.”

Din acel moment am stiut...

Nu ai fost ceva la intamplare.

M ai tarziu am inteles,

Tu erai a mea schimbare.

Pământul piere,tu ramai...

Iubita mea,iti plang de dor

Primește-mi inima-n bucăti,

Trăiește mi viata ,sa nu mor.

Se face intuneric in jur,

Nu poti scapa irevocabil,

Umil de tot trecutul dur,

Îl port in piept inevitabil.

Mă plange apusul pe sub zare,

Și ploaia imi spală lung tristețea...

Pierdut in propria mi valoare,

Se scurge încet,încet tandrețea.

Sunt aici!Doar eu si gânduri nefondate.

Cu greu ma trece starea noptii,

In golul sufletului ,poate,

Apari măcar in sensul vietii.

Cauta-mă in anii irositi!

În nopti cu plans,zile de jale,

În ochii mei cei obositi

De seri intregi de asteptare.

Dar in zadar,nu mai sunt eu!

E doar carcasa ce a ramas.

Gasește ma si fa ma sa vreau

”Un ultim dans”.

Mă bate gândul să-mi revin,

Să uit de tine si de tot,

Dar cum sa fac?Explica mi tu!

Cand nici sa plang,nu prea mai pot...

Citesc pe asfaltul ud dorința,

Să ma intorc la cine am fost.

Îmbin tradarea cu sentința

Și sigur stiu: Nu are rost.

Cine am fost noi pana la urmă?

Doar doi copii...acum straini!

Crezând ca totul e o glumă,

Sfârșim prezentul clandestini.

Tăcut,patruns  doar de cuvinte,

Ce mi inconjoara frica de a te lăsa,

Usor,usor ma pierd pe mine

Și tot curajul de a lupta.

Salbatic ma ngrozeste gandul

Ca noi am fost,nu vom mai fii

Când fiara mintii mele plange,

Din a iubii,spre a cerșii.

Chiar nu inteleg cu ce am greșit!

Poate ca tu ai fost greșeala,

Cu pumnii plini doar de pamant,

Mai ai din lumea mea doar rana.

Amnezic sunt in ochii tai,

Pentru ca nu vrei sa te mint,

Unde am lasat brațara noastra?

Iubirea noastra de argint...

Nu stiu cat e de evident

Ca plang prea mult,doar sa te vad,

Si prea putin acum imi pasă,

Ca ma distrug sa nu te pierd.

Uneori,privirea ta imi da speranta,

 Pe care am pierdut o acum mult timp

Cred c am gustat cu drag otrava,

Ce m a facut un clandestin.

Revino in lumea mea cea tristă,

Și fă din lună,un soare arzător,

Ca verigheta ce mi ai dat-o,

Să nu ramană veșnic pe covor.

 Străpunge-mă cu acea privire,

Din care să nu-mi mai revin,

Cântă-mi în limba neștiută,

Căci glasul tău este divin.

De ce plângi când vezi că s trist?

Mai bine nu ne mai vedem!

În viața ta ,rămân turist,

Și tu-n a mea,mereu poem.

Citește mi despre o zi nouă,

Unde noi doi ne revedem,

Nu mă lăsa să scriu finalul,

Compune l tu,căci eu mă tem.

Unde sa plec sa nu ma vezi?

Privirea ta imi da fiori!

În lumea ta,tu ma salvezi,

Eu în a mea,raman dator.

Să vi să dormi la pieptul meu,

Când noaptea afară a înghețat,

În mâna ta sa ma topesc,

De ochii tai sa fiu secat.

Marcat de cele netraite,

În continuare te doresc,

Desprins de propria mi libertate,

Sunt condamnat sa te iubesc.

Și totusi daca uiți de noi,

Și ce-am clădit s-a prăbușit,

Nu voi putea sa ma opresc

Să te ador la nesfarșit.

-orașul de ruina-

Pe patul de frunze doar praful se adună,

Si aleea de pietre i verde de rod,

Un tainic cocor o veste rasunǎ,

Nici urma de om nu i in glod.

Orasul scufundă dorinte uitate,

Casute cu reci amintiri,

Destine pe veci sunt legate,

In locul de mult,cu iubiri.

In jur numai zdrente aruncate,

Nădejdi murdare n nevoi,

Trăirile sunt iarasi spălate

Intr un cerc vicios de valori.

Rugina preia armistitiu,

Cand norii de poznă sunt grei,

Si dorul de casă se frange,

In bezna asediatǎ n polei.

Doar un Felinar mai arde,

Pe drumul din inima lor,

Caci umbra se pierde in noapte

Curmând sperante ce mor.

Din stâncă,cetatea, sălbatic declină,

Si podul de lemn sa cadă nu vrea,

Padurea din poza culoarea alinǎ

Cand lumea incet disparea.

Pe o fereastra spartă de ură meschină,

Se vede o statuie patată in timp,

A unuia care juraminte suprimă,

Celor ce credeau intr un domn ratacit.

In raul de langă o moara stricată,

Curg vorbe cernute etern in neant,

Si valea de aur cu spini e placată,

Cand patosul vietii se uită galant.

O ceată se lasă pe ntregul tinut,

Căci lupta cu timpu i pierdută,

Soldatul amintirilor vesnic cazut,

In urma lăsând,Oarsul de ruina.

Pământul doarme sub grămada de regrete

Și dorul iubirii curge rosu pe petale,

Amintiri eterne cad azi de pe perete

Separând pe veci destine inegale. 

Urlă mâhnirea de neajunsul tinereții,

Eroic pe câmpul de bombe distrus

Salvarea o scriu cu lacrimi soldații 

La ultimul ceas de îngeri dispus. 

Dar ziua sfârșește cu ochii închiși 

Și prețul a fost doar păcate,

De dragul puterii sălbatic uciși,

Se zbat zeci de inimi curate... 

Degeaba se varsă în marea pieirii,

Căci premiul mereu a fost "moarte",

Voința de luptă rămâne acasă 

Să plângă un doliu aparte.

Nu s a întors nimeni la bietul băiat 

Doar scuza că "tata muncește",

Și viața întreagă rămâne marcat

Privind steaua ce strălucește. 

Scrisoarea de adio la cap de mormânt,

Aduce o mulțime de șoapte

"Iertare", rostește un singur cuvânt,

Sub cerul pe care l străbate. 

Trec anii pe lângă un suflet pierdut 

Și întreabă: "cine a fost oare?",

Pe cruce e scris: eroul căzut...

...Din grija iubirilor tale.