1  

Tatiana Tabuleac, stabilita de mai multi ani la Paris a revenit la Chisinau: cititorii au facut coada, intr-o librarie din capitala, pentru a primi un autograf de la scriitoare - VIDEO

poezii.online Tatiana Tabuleac, stabilita de mai multi ani la Paris a revenit la Chisinau: cititorii au facut coada, intr-o librarie din capitala, pentru a primi un autograf de la scriitoare - VIDEO

 

Romanul “Vara in care mama a avut ochii verzi” are o derulare mai putin obisnuita. O mama aflata pe moarte si un fiu, care hotarasc sa traiasca viata din plin in ultimele clipe.

 

Tatiana TABULEAC, SCRIITOARE: “Istoria este reala cu elemente de fictiune, sunt personaje care le-am intalnit pe parcursul celor 10 ani in Franta”.

 

 Tatiana Tabuleac spune ca initial nu si-a propus sa vina cu ceva neobisnuit. Si-a insirat gandurile pe foaie in doar doua luni. Astazi se declara multumita de reactia cititorilor.

 

Tatiana TABULEAC, SCRIITOARE: “Poate este un pic mai dura insa dupa cum au aratat aceste 6 luni de cand carte este in vanzare, inseamna ca poate sa citeasca carti mature.”

 

 Si aseara mai multa lume a cumparat romanul, mai ales ca a primit si un autograf din partea autoarei. In Cadrul zilelor literaturii romane la Chisinau a trecut pentru prima data Prutul, scriitorul Dan Coman.


Dan COMAN, SCRITOR: "E o mare bucurie sa fiu la Chisinau, mai ales aici, visul meu  s-a indeplinit.”

 

 Cei prezenti la serile de lectura spun ca vor sa distruga stereotipul ca astazi nu se mai citeste. Iar faptul ca au venit la librarie si nu au mers in alta parte, vorbeste de la sine.

 

"Inatalnirea cu scriitorii este o idee  fenominala.”

 

 Timp de 4 zile mai multi scriitori de la noi si din Romania s-au intalnit cu cititorii si le-au oferit autografe. Evenimentul s-a desfasurat la Chisinau, Balti, Cahul si se incheie in aceasta seara.



Preluat de la: ProTv
Опубликовано 19 мая 2017

Случайные публикации :)

State of flow

defectele omenești n-au remediu

un car de flori răsturat în mijlocul drumului

în noroi

nu ascunde imperfecțiunea Creației

sângele păsării  împușcate e ca un cuțit

înfipt în inimă

trebuie să ai toate defectele fiarei

să împuști o pasăre

să strivești sub tocul pantofului un greiere

care cântă

să-ți umpli buzunarele de la haină cu pietre

și să arunci după primul fluture

pare ireal când vezi ghiocelul

deasupra zăpezii

într-un un gest aproape rușinat

de smerenie 

cerșind parcă iertare pentru toate defectele lumii…

Еще ...

Evadare

Am târât un sac cu greutate mare,

și mă opream, și mă gândeam...

apoi,

în distanță am zărit un izvor,

curgea mai lent pe lângă mergător.

Mă dureau brațele așa de tare;

cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!

și auzeam,

auzeam în depărtare un urlet, și nu era–

decât sufletul meu sătul, fără răbdare.

Am privit adânc la diavolul din plasă,

nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–

și mă înșelam singur,

simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–

mă ardeau puternic cele două palme.

M-am gândit atunci să-l car în spate,

și nu mă opream în a mea disperare,

și sus,

l-am luat apoi în cârcă să merg mai departe,

cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.

L-am tot cărat și mă uitam în zare,

să găsesc o umbră, un loc de iertare;

și-am plâns,

când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,

și le-am dat jos înainte de moarte.

Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,

dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–

și-am obosit,

am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,

lângă un morman înfășurat de gheare.

Am privit înaintea mea să găsesc alinare,

să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,

și-am râs,

am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,

și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.

Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,

au prins viteză spintecătoare ferocele javre–

și-am căzut,

am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,

iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare

și mai mare...

Еще ...

Tot înainte!

 

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

 

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

 

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

 

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

 

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

 

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

 

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răgnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

 

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

 

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

 

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

    

    

 

 

   

    

 

 

 

 

 

 

 

   

   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Еще ...

Epopeea unei Iubiri uitate

Se spunea ca a existat odată
O iubire ce nu s-a mai vazut niciodată
Si-n fiecare zi, putin mai mor
Gandindu-ma la al lor pur amor

 

Ea cu al ei suflet cald si bland
Imbodobea strașnic acest pamant
Gtatia ei, plutea-n marea privirilor
Si va exista dincolo de sfarsitul vremurilor

 

Procreată cu-n fel sui-generis
Cu o frumusete colorată de iberis
Si-o aura ce sufletele mofluzeau
De glasul duios il auzeau

 

Iar el avea in adancurile ochilor
O frumoasa barca cu panze ale zeilor
Si plutea-n largul iubirii ei
El fiind structura acestui temei

 

Ei sunt nesfarsitul inceput
Alfa si Omega din debut
Dar se simte aparitia epizonelor
Cum un brujat tulbura oceanul ordinelor

 

Din apusul infinitului , apare-un vrajitor
Cu-n chip turnat de slujitor
Cica fură iubirile din inimile-aprinse
Iar din rautate, pusese mana pe-alor iubire

 

Un fir rupt, desprins din frumusete
Parca-i un vis, de ce se-nfiripa altă poveste?
Si ravasit de aceasta a lui rea incercare,
Privi cerul trist si singur si Ii jură razbunare

 

Bătând in lung si-n lat, pe-acest pamant
Si inlantuit de-al lui mare juramant
Il gaseste pe vrajitor, dar rupt de realitate
Il inhata precum o hiena turbata

 

Agonia din ochii lui stârnea numai ură
Cum o inima poate sa bată singură,
Zacand in ea numai amaraciune
Inecand altarul de intelepciune?

 

“Cu ce-ti sunt dator eu tie
De ti-am platit asa de mult?
Mai lipsit de a mea iubire!”
Rasuna in lume tumult

 

“Ascultă bine la ce-ti zic:
Pana acum oamenii n-au gasit alt drum
Spre adevar, decat greseala…
Te-ai lasat prada maniei, esti numai scrum”

 

Se dovedeste totul e spre nimic
Ca vrajitorul nu-i el inamic
Ea a iubit mai mult viata
Si a lasat o poveste de iubire in gheată….

 

Pe cand ei se iubeau
Acest vrajitor ii socoteau
Pretul iubirii lor, nemurirea,
Ceea ce ea foarte mult isi dorea

 

Iar acum, printr-un act teatral
Se naste un moment spiritual
El isi da sufletul la schimb
Ca in inima ei, sa se nasca iubirea sucomb

 

El moare intr-un chin de neimaginat
Plangadu-l in pumni cei ce l-au iubit
Ea-si recapa iubirea pentru sufletul lui
Dar ce sa vezi….i-al de unde nu-i…..

 

Si acuma se spune ca suspină
Sub un truchi de salcie batrană
Unde corpul ii zace sub pamant
Iar in a ei suflet, un frământ

 

Să dăruieşti totul, să sacrifici totul fără speranţă de răsplată: asta înseamnă iubire.

Еще ...

Un simplu inger dar nu oarecare

Un inger pe pamant

A coborat

Ochii ca de diamant

Privirea ca din alt univers

 

Dar nu i un inger oarecare

E al meu ingeras

In fiecare zi el un zambet

Imi arata

 

Al sau zambet inima mi a luat

Si nu o mai vreau inapoi

A lui va fii pe veci

Si i as mai da ceva

 

I as mai da dragostea mea

In semn de multumire

Pentru  a sa simpla existenta

Еще ...

Trecere…

 

Îmi torn puțină noapte în cafea,

Și o răcesc c-un cub de lună,

Țin primăvara-n mâna mea,

Și înverzim pădurile împreună.

 

Mă spăl cu vara pe picioare,

Din sânul toamnei beau amurg,

Iar mintea-mi zboară migratoare,

Înspre locașul marelui Demiurg.

 

Pictez pe lacrimi milostenii,

Și altoiesc în scorburi trandafiri,

Fac stăvilare împotriva vremii,

Și-ofer comete pentru musafiri.

 

Vin îngerii la mine în fiecare seară,

Cu aripile să le curăț de păcate,

În mâna mea având pe primăvară,

I-am transformat în crini și în mușcate.

 

Îmi torn puțină ziuă-n ceai,

Și-l încălzesc c-un cub de soare,

Pe primăvară astăzi o chemai,

Dar vara o ascunse sub izvoare.

 

Еще ...