0.03

foto | S-a întors acasă cu „69% de dor”. Doina Strulea a îmbătat inimile și sufletul cititorilor cu cea de-a doua carte de poezii

poezii.online foto | S-a întors acasă cu „69% de dor”. Doina Strulea a îmbătat inimile și sufletul cititorilor cu cea de-a doua carte de poezii

Doina Strulea și-a lansat cea doua carte de poezii – „69% de dor”. Oaspeții și prietenii dragi i-au fost alături în această zi importantă, fiind primiți cu căldură la Biblioteca Municipală „B.P. Hașdeu” din Chișinău.

În cadrul lansării, fiecare a putut servi din vinul autohton și gustările alese. Versurile de dor ale Doinei au răsunat pe note de pian, iar fiecare oaspete a trăit emoția odată cu ea.

„Sunt foarte emoționată de fiecare dată când e vorba de poezie, pentru că ea este ceea ce îmi aparține. Cartea se încheie cu întrebarea „și ție de cine îți este dor?”, al cărei răspuns vreau să-l primesc de la cititor. În această artă de a scrie mă inspiră orice privire, orice om sau stare, absolut totul”, ne spune Doina.

Scriitoarea a avut parte și de surprize plăcute din partea oaspeților, fiind apreciată cu flori, cuvinte alese, iar una dintre poeziile sale a fost cântată de o bună prietenă de-a sa, care a menționat că „a ales anume această poezie pentru că a simțit emoția de acolo”.

Cei prezenți au savurat cu plăcere versurile citite cu mult drag de Doina, dar și de alți oameni ce au contribuit la succesul tinerei poete. Fiecare oaspete s-a putut delecta din creația scriitoarei, dar și din povestea acestei cărți.

„Este o carte frumoasă, inspirată, în două limbi care sunt muzicale deopotrivă: română și italiană. Poezia ei este așa cum este ea: tandră, atentă. Atunci când am citit poeziile Doinei și m-a rugat să-i scriu o prefață, mi-am dat seama că poezia este singura modalitate de a ne ajuta să ne amintim că suntem păsări.  Ca să putem zbura, avem nevoie de poezie”, a menționat scriitorul Igor Guzun.

Doina a avut alături și mulți alți invitați, scriitori, care au cunoscut-o încă de la începutul drumului său de poetă. Printre cei prezenți, invitat a fost și poetul Victor Cobzac, care a comparat traseul plin de succes al scriitoarei cu două mere: verde și roșu.

„Versul Doinei are coloană, ceea ce nu întâlnești la orice poet. Eu azi am ieșit cu două mere: unul verde și unul roșu și am spus că atunci când am întâlnit-o pe Doina era ca mărul ăsta: verde, gustos, cu frunze, dar acum este ca un măr copt, pentru că versul ei, adică cuvântul, începe să aibă greutate”, a mărturisit scriitorul Victor Cobzac.

După momentele pline de farmecul poeziei și a muzicii de pian, cei veniți la eveniment au așteptat cu nerăbdare autografele pe fiecare carte cumpărată. Finalul lansării a venit cu surpriză pentru întregul public - un tort ce avea aspectul volumului de poezie al Doinei Strulea.

Foto: ZUGO/Foto: Tudor Bucarev


Опубликовано 23 сентября 2018

Случайные публикации :)

Boemă

trosnesc în gura sobei amintirile nearse

 

aburind ferestrele înghețate ale sufletului

 

atât de încercate de vânt

cămara uitării e plină de vreascuri uscate

rămase de anul trecut

puțin îmi mai pasă de crivăț acum

îmi pot savura

în sfârșit

cafeaua în liniște

și țigara amețitoare cu marijuana

cumpărată la negru

cândva

niciodată nu m-am simțit mai bine ca azi

rezident în propria-mi viață

am fost de prea multe ori chiriaș în viețile altora

în case întotdeauna prea mici

pentru confortul sufletului meu

cu apucături aristocratice

orice s-ar spune

nicăieri nu-i mai bine decât în brațele sufletului tău

în tine însuți

la focul mocnit al gândului...

Еще ...

Visez

Nimic nu mai conteaza
Tu esti aici , sau nu
Dar inima te-asteapta
Vei fi a mea sau nu


Si-un glas tot se aude
Si striga si se zbate
Tu-auzi sau esti departe
Auzi si sufletul se zbate


Si doar spre tine
Gindul  ma m-ai duce
Eu vreau iubire
Tu stea, eu vreau la tine.

Еще ...

Memorie

Înaintam – așa credeam – spre tine bucuros, emoționat

Cu o soartă moartă jumătate…

Te-am visat simplu și cu grijă te-am purtat

Cu brațele mele de triste șoapte.

 

Eram bucuros – așa mă credeam – în nebunia mea

Să te revăd eram tare speriat,

Să te cuprind din nou – tu trup în șoapta mea…

Așa te-am visat, așa te-am purtat!

 

Așteptam să piară lumea, de egoism orbit și din iubire

Cu rădăcinile-mi crescute până la cer…

Țînând un chip în astre de o eternă amintire

Sculptând un ecou perpetuum în sunete de fier.

 

Dar tu ai aruncat culori purtate într-o țesătorie

Într-un fum de alb și negru m-ai aruncat

În trecutul tău, prezentul meu rămâne o memorie,

Cum eu nicicând… n-am existat.

 

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)

Еще ...

Orașul pierdut

de când tot plec și mă întorc

gândurile mele au devenit o povară

le-am lăsat ocolo

în urmă

pe țărmurile însorite ale Atlantidei

printre păsări galbene care stau într-un picior

sprijinind cerul

aici toate păsările sunt galbene,

galbeni sunt și ochii de după perdelele galbene

mișcate discret

casele

frunzele copacilor

câinii din fața ușilor

părul copiilor care bat mingea,

chiar și lebedele de pe lac sunt galbene noaptea

undeva arde un foc tainic cu flăcări galbene

simt că și viața mea este galbenă

că mi se scurge printre degete

cine a spus că Atlantida este un vis

n-a simțit zbuciumul disperat al Gibraltarului

dogoarea Marakeshului

nu departe de locul acela

înveșmântat în galbenul inconfundabil al Saharei

unde îmi ancorez bărcile

am văzut doi tineri îmbrățișându-se apoteotic

mai încolo

câțiva cocori cu gâturile întinse peste Alantic

își disputau cerul

cândva am să revin pe țărmurile misterioase

ale Atlantidei

să-mi iau înapoi gândurile și viața risipită

în excesul acesta sumbru de gri

în care încă îmi mai devorez liniștea…

Еще ...

Neliniști

nu poți spune tu

 

muritorul de rând

 

cu mâna pe inimă

că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu

de rugăciune al omului singur

denumit Gând

doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat

ca niște borne kilometrice

de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul

din păcate

dumnezeii lor

fără niciun reper verosimil

sunt tot atât de infiniți

precum infinitul

(nemărginit la capete!)

un fluviu spumos de întuneric și lumină

revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal

a cerului

peste toate sfâșierile noastre metafizice…

Еще ...

Ecouri de toamnă

Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,

alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,

nici nu-i trebuiau mai multe,

ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,

într-un tablou posomorât al toamnei,

chiar că nu avea ce face cu ele,

numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,

luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,

frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,

se scurtaseră zilele, ce-i drept,

dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,

cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?

Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,

se putea substitui cu albul pânzei,

pentru roșu însă nu exista nicio soluție,

iar ca să se întoarcă acasa  după ce bătuse atâta drum

cu șevaletul în spate, nici vorbă,

și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,

nu,

mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele

(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)

și-și crestă brațul stâng,

apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,

adăugând  nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,

strugurilor roșii,

merelor uitate pe ramuri

gaițelor și pițigoilor cu accente de roz

milioanelor de floricele de câmp,

Soarelui,

spre seară tabloul începuse să semene a toamnă

doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,

ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină

era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume

așezându-se grațios pe o frezie....

Еще ...