Fata fără chip
Negrul parcă a-nceput să mă cuprindă cu totul,
Simt un gol mare în mine, degeaba a fost efortul,
Tot simțeam,tot mă gândeam, o visam,o admiram,
În schimb, în realitate,în zadar eu tot speram,
Mă vedeam deja cu ea,peste tot noi ne plimbam,
O viață perfectă cică,însă doar mă amăgeam,
Zi de zi m-ambiționam, să devin mai bun voiam,
Pentru ca ea să m-accepte,așa mintea o mințeam,
O impresionam mereu și ea chiar mă-nțelegea,
În șoc însă am rămas,ea defapt nu exista.
Frustrare,haos,depresie,toate m-au acaparat,
Rușinosul meu motiv de care azi am scăpat.
Cum am putut crede asta?Un cap gol,nu mai gândesc,
Și milioane de regrete nu-mi permit să m-odihnec.
Atâtea lucurui se-ntâmplă,uni-au probleme reale,
Iar eu stau și plâng ca prostu pentru iluzii penale...
Prea deștept eu m-am crezut,realitatea ma lovit,
De-abia dacă scap de asta voi mai fi de neoprit.
Chiar așa să se întâmple,totul chiar a fost în van?
Cine-ar fi crezut că mintea e cel mai mare dușman.
Afară e întuneric, la fel și-n sufletul meu,
Sufăr dup-o creatură, ce e doar în capul meu.
Sunt nebun? Oare-am vedenii? Mă alin singur ca bou?
Nu mai e nimeni cu mine care sa-mi aline doru...
Asta e,ce să mai fac? Însfârșit am evadat.
A mea iubire eternă,chiar acum s-a dizolvat.
