Un elodion se scurgea pe cărare,
Și-au plecat, laolaltă,-n nepăsare,
Învrăjbiți și nemăsurabil de mici,
Într-o mare vâlvă, zgomotoși pitici.
Împreună, ridicoli erau ei toți,
Cocoțați pe lemnoși căluți cu roți,
Cu căpătâiurile fiindu-le umbrite,
Și biciurile răscolite de termite.
Îndrugau sonor, cuprinși de exaltare,
Mânau, însă nu se aflau puși călare;
Se împroșcau reciproc cu glod pe buze,
Rătăcind prin codri și poiene difuze.
Călcâiele și le lucrau drept scărițe,
Zburdau, cu sori lucindu-le-n gropițe,
Străluci’ le erau ochii miraculoși,
Erau veseli, aprigi, rotofei și frumoși.
Pe unde-i întâlneau, dezrădăcinau bureții,
Cu care se puneau să-și lustruiască epoleții;
Și cântau la ierburi smaraldii și alungite
Balade, balade de mult uitate, preaslăvite.
Uneori, se mai dezbinau în cortulețe,
Fără uniforme, ‘brăcați în portulețe,
Și se reuneau în momente de gâlceavă,
La luptă cu vrăjmași, pe-o tonalitate gravă.
Se tăvăleau întru suflet de încăierare,
Cu trestiile aurite ridicate-n soare,
De se eleva colb în asupritoarele coroane,
Iar huma sărea, tot sălta în poligoane.
Și infanteria zbârnâia din pistoale,
Proiecta, din praștii, pietricele ovale;
Trâmbițașii se prindeau a țipa zeflemitor
Dușmanilor fugind răsfirați pe ogor.
Liniștea se așterne dintr-odată,
Peste gâfâieli și sudori lăsată:
Bătălia a ajuns la bun sfârșit.
Piticoții au ațipit, bieții au adormit.
Pe moșie, de la geamul decorat,
Un conaș plăpând, cu părul aranjat,
Cu firul blond și lins pe spate,
Le privise pe acestea toate.
Ochii săi albaștri, două oaze mititele,
Calme și profunde, cu prighetori în ele;
Cocoțat pe o arămie comodă mare,
Recită-n gând și privește-n depărtare.
Pantofiorii, lăcuiți, pantofiori cu toc,
Batistele fine, în buzunărel, la loc,
Într-un costum cu o tentă de tăciune,
Și catarama, sclipitoare, cu accente brune.
În cămăruța de domn, cu haina-i aflată-n ton,
Se înalță, impunătoare, mobila de mahon;
Pe biroul său, împânzit ochi cu hârtii,
Adunate îi stau cuvintele mii, mii.
Picuri de cerneală, din condei,
Îi sau podelei strat de polei;
Lângă un scăunel de abanos,
Un clavecin gravat minuțios.
Era inocent întru tot și toate,
Stătea drept, cu mâinile la spate,
O postură demnă de invidiat
Avea mezinul, domnișorul învățat.
De la oblon, glia pare departe,
Peste lumi, oceane, emirate,
Imposibil de-a o străpunge,
În pălmuțe a o strânge.
Aici, în cubulețul de cărămidă,
Edulcorat de-un soare-ntr-o firidă,
Unde orișice parcă pare a-l constrânge,
Zările cu ochii încearcă a le ajunge.
