Decebal

Încălecând el spornic
Pe nepotolitu-i șarg,
E a lui țară catarg,
Decebal, om din colnic.
 
Cum să-l pui pe el pe targ’?
Din cap, tot corpu-i tonic,
De galop, codru-i fonic.
Uite! Zorile se sparg,
 
Iar în greaua-li lumină,
Cu vuiet la cingători,
De oști valea e plină.
 
Ce mai poți ști tu acum?
Ce vei face, dace?... Mori,
‘Vântă-ți tretinu-ți în scrum!

Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Rarés Girea poezii.online Decebal

Data postării: 20 ianuarie

Vizualizări: 28

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Fii bun..omule!

Aseară, când eu șofam, pe stradă,

Am văzut printre mașini, o mamă,

O făptură blândă, cu privirea caldă,

Împlorând șoferii, pentru o pomană

 

Copilul, din cârca ei, printre suspine,

Un colind cânta, cu un glas duios,

Se-auzea rostind...să fii bun creștine,

Nu uita, de sus, să privesti și-n jos

 

O lacrimă, am simțit-o, pe obraz,

Cum lunecă usor, spre colțul gurii,

Și-n jos, eu am privit cu mult necaz,

Simțind sudoarea, umplându-mi porii

 

Pe dată m-am trezit, tot inundat,

Și transpirat, cu rău de la ficat,

Când conștient fiind, am meditat,

Cât sunt de sus, și-n jos, nu m-am uitat

 

M-am străduit să văd, că cineva,

Deschide ușa, să ofere un bănuț,

Dar...nu s-a întâmplat, așa ceva,

Realizând, că omenia, s-a ,,pierdut"

 

Atunci, m-am scotocit, prin buzunare,

Poate găsesc ceva mărunt, de dat,

Dar s-a schimbat, lumina-n semafoare,

Și-n trombă, de pe loc, eu am plecat

 

Un gol imens, în mine, am simțit,

Că am rămas, cu mărunțișu-n mână,

Și ca ceilalți șoferi, am devenit,

Un om mărunt, ratând, o faptă bună

 

Și spun..ajută-l pe cel necăjit,

Și fii creștine, om cu bunătate,

De vrei, de oameni, să fii pomenit,

Rostindu-ți, al tău nume, când  tu vei fi...

departe!

Mai mult...

Ceata de roșiori

Un elodion se scurgea pe cărare,
Și-au plecat, laolaltă,-n nepăsare,
Învrăjbiți și nemăsurabil de mici,
Într-o mare vâlvă, zgomotoși pitici.
 
Împreună, ridicoli erau ei toți,
Cocoțați pe lemnoși căluți cu roți,
Cu căpătâiurile fiindu-le umbrite,
Și biciurile răscolite de termite.
 
Îndrugau sonor, cuprinși de exaltare,
Mânau, însă nu se aflau puși călare;
Se împroșcau reciproc cu glod pe buze,
Rătăcind prin codri și poiene difuze.
 
Călcâiele și le lucrau drept scărițe,
Zburdau, cu sori lucindu-le-n gropițe,
Străluci’ le erau ochii miraculoși,
Erau veseli, aprigi, rotofei și frumoși.
 
Pe unde-i întâlneau, dezrădăcinau bureții,
Cu care se puneau să-și lustruiască epoleții;
Și cântau la ierburi smaraldii și alungite
Balade, balade de mult uitate, preaslăvite.
 
Uneori, se mai dezbinau în cortulețe,
Fără uniforme, ‘brăcați în portulețe,
Și se reuneau în momente de gâlceavă,
La luptă cu vrăjmași, pe-o tonalitate gravă.
 
Se tăvăleau întru suflet de încăierare,
Cu trestiile aurite ridicate-n soare,
De se eleva colb în asupritoarele coroane,
Iar huma sărea, tot sălta în poligoane.
 
Și infanteria zbârnâia din pistoale,
Proiecta, din praștii, pietricele ovale;
Trâmbițașii se prindeau a țipa zeflemitor
Dușmanilor fugind răsfirați pe ogor.
 
Liniștea se așterne dintr-odată,
Peste gâfâieli și sudori lăsată:
Bătălia a ajuns la bun sfârșit.
Piticoții au ațipit, bieții au adormit.
 
Pe moșie, de la geamul decorat,
Un conaș plăpând, cu părul aranjat,
Cu firul blond și lins pe spate,
Le privise pe acestea toate.
 
Ochii săi albaștri, două oaze mititele,
Calme și profunde, cu prighetori în ele;
Cocoțat pe o arămie comodă mare,
Recită-n gând și privește-n depărtare.
 
Pantofiorii, lăcuiți, pantofiori cu toc,
Batistele fine, în buzunărel, la loc,
Într-un costum cu o tentă de tăciune,
Și catarama, sclipitoare, cu accente brune.
 
În cămăruța de domn, cu haina-i aflată-n ton,
Se înalță, impunătoare, mobila de mahon;
Pe biroul său, împânzit ochi cu hârtii,
Adunate îi stau cuvintele mii, mii.
 
Picuri de cerneală, din condei,
Îi sau podelei strat de polei;
Lângă un scăunel de abanos,
Un clavecin gravat minuțios.
 
Era inocent întru tot și toate,
Stătea drept, cu mâinile la spate,
O postură demnă de invidiat
Avea mezinul, domnișorul învățat.
 
De la oblon, glia pare departe,
Peste lumi, oceane, emirate,
Imposibil de-a o străpunge,
În pălmuțe a o strânge.
 
Aici, în cubulețul de cărămidă,
Edulcorat de-un soare-ntr-o firidă,
Unde orișice parcă pare a-l constrânge,
Zările cu ochii încearcă a le ajunge.
 
Mai mult...

Timpul nu iartă!

E duminică, racoare și afară plouă,

N-am fost azi, destul de matinal,

M-am trezit și, sar din pat, că-i nouă,

Iar oglinda-mi spune, ai ochelari de cal

 

Mă uit mult mai atent, prin cameră,

Și mă întreb, cine-mi face cicane?

Când ochelarii mei, sunt pe noptieră,

Și-mi răspund..vezi că,,porti", cearcăne

 

Privesc, și-mi simt corpul, puțin uzat,

Ceva grăsime, pe burtă, fără folos,

S-a pus, că aparatul de gym, este stricat,

Și-acum, îmi este tare greu, să o dau jos

 

În garderobă, haine și, rafturi pline,

Și nu-te-nduri, să le dai la săraci,

Chiar dacă, niciuna, nu-ți mai vine,

Și nici o șansă, n-ai, să le îmbraci

 

O viață-ntreagă, muncim și adunăm,

Sume mici, sau mari, avem în cont,

Nu cheltuim prea mult și, nici nu dăm,

Celor ce țin un ban, la o batistă-n nod

 

Cât tânăr ești, trăiești ca în povești,

Iar viața, mai pe nimic, o risipești,

Seama nu-ți dai, că-nbătrânești,

Și-ajungi, un timp, când te căiești

 

Și tot așa, inaintezi, în ani de viață,

Ușor și sigur, ajunngi la bătrânețe,

Trezirea e mai devreme, dimineața,

Somnul nu vine, la fel ca-n tinerețe

 

La anii senectuții, gândul mai des te poartă,

Spre cei plecați la Cer, de Domnul adormiți,

Te-ntrebi..puteam eu, să am o alră soartă?

Și îți răspunzi..alții sunt Sus și, doar...pomeniți!

 

Scrisă de Cezar!

Pe Curând!

 

Mai mult...

Şi tălpile au urechi

Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început.

Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz

Ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă , de fiinţare .

Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului

Trecerea era lină , era un tumultum de dorinţe ,

De pleoape deschise , de priviri împopoţonate

Cu semne de întrebare .

Am cerut braţelor întânderi peste trupurile goale ,

Uscăţive coloane resemnate .

Paşii s-au format în voia lor lăsând urme involuntare

Atunci când tălpile au auzit drumul .

Buza genunchiului împărţea săruturi tângâietoarelor chemări .

Câte rămâneri în urmă vor fi ?

Mai mult...

Simplu ,pentru EL

Prima dată cînd mi-ai scris
Am crezut că e un vis.
Dar atunci cînd m-ai sunat
Totul parcă sa realizat.


Vorbim atît de simplu amîndoi
Şi asta-mi place
Nu aş vrea să dau timpul înapoi
Nu mai am la ce mă întoarce.

Să fie aşa cum este doresc 
Să simt cu adevărat că TRĂIESC! 

 

Mai mult...

Puterea punctului

Decizional precum te scriu
și uneori chiar te conjur
rămâi un semn,
un punct
prin multe semne
cerești și pământene.

Îți recunosc puterea
și totuși îți cerșesc
asupra vieții mele
nu pecetlui menirea
înșirându-i multe puncte
în lipsă de cuvinte.

Lasă-mi locul
unde să pun o virgulă,
un semn de întrebare
și chiar ,,et caetera,,
înconjurată de cele patru
puncte cardinale.

Mai mult...